Poezii

„Într-o situație paradoxală se află Ștefan Petică, al cărui Argument – (îndelung elaborat, cum dovedește manuscrisul) la unicul lui volum de versuri antum – conține un protest patetic împotriva dărâmării «idolilor tribului» de către noile generații «blazate» de artiști, în vreme ce toată lirica și publicistica literară a scriitorului mort la 27 de ani profesează cel mai radical modernism, într-o generație dominată de tradiționaliști. E destul să deschizi volumul cu trei titluri Fecioara în alb – Când vioarele tăcură – Moartea visurilor din 1902 ca să remarci inaderența tonurilor la programul sămănătorist (revista Sămănătorul tocmai apăruse în 1901) și, în general, la spiritul provincial și rustic al contemporanilor. […] G. Călinescu și Ion Negoițescu au dreptate să elogieze modernitatea ideilor artistice ale lui Petică. […] Niciun poet din generația sa nu era mai la curent cu noutatea poetică. Iar prerafaelitismul englez reprezenta o intuiție excepțională. De regulă francofoni, simboliștii români nu par să fi auzit de John Ruskin sau de Dante Gabriel Rosetti, prima oară pomeniți la noi de Petică, acela care le consacră un veritabil cult. Foarte puțin a ezitat Petică, fiind vorba să denumească «noul corent literar», între estetism (un articol din 1899) și «simbolism» (cuvânt folosit în 1900 în articolul Poezia nouă). Dar deja estetismul care unea printr-o linie dreaptă pe Whitman de Jean Moréas făcea ca «morala să plece totdeauna de la estetică». Foarte curând Petică îi introduce în ecuație pe prerafaeliți și cultul lor pentru frumusețea pură. Nimeni nu văzuse încă la noi atât de clar în ce constă reforma modernă a artei.” (Nicolae MANOLESCU)