Portocaliul este noul negru. Un an intr-o inchisoare de femei

Copil fiind, apoi adolescenta şi tanar adult, m-am bazat puternic pe singuratate, pe conceptul bine-ştiut ca fiecare este singur pe aceasta lume. Fundamentata atat pe increderea in sine, cat şi pe autoprotectie, aceasta credinta ofera o perspectiva duala – invingator sau victima, responsabilitate totala sau disolutie totala, delasator sau capabil sa depaşeşti orice limita. Dusa la extrem, este o idee care acorda credit convingerii ca actiunile unei persoane nu conteaza prea mult in exterior; trecem prin viata in propria noastra bula, ocazional interactionam cu altii, dar, in definitiv, suntem cu desavarşire singuri.

Parea ca aceasta credinta avea sa ma pregateasca pentru timpul petrecut in acest spațiu, aşa cum spune o expresie uzuala in inchisoare: „Intri singur şi ieşi singur”, sfatul general fiind de a ramane retras şi de a-ti vedea de treaba. Dar in inchisoare am invatat altceva. Nu aşa am supravietuit acolo. Am invatat, la modul serios, ca nu sunt singura. (Piper Kerman)

Cartea lui Piper Kerman nu e doar o radiografie a unei pușcarii americane (și, prin extenso, a societații americane) ci și o frumoasa metafora despre nuanțele in care ar trebui sa clasificam oamenii. Nimeni nu e definitiv bun sau totalmente rau; sunt multe griuri in personalitatea fiecaruia. E o poveste reala despre cum ne urmaresc greșelile și despre cum invațam sa ne adaptam in situații extreme. Nu e intamplator ca serialul inspirat din aceasta carte e un fenomen mondial; sunt multe personaje aici care reprezinta tipologii ale prietenilor noștri, oriunde s-ar afla ei in lume, in libertate sau nu. O metafora despre viața scrisa foarte accesibil, foarte tineresc și foarte dinamic. (Cristina Bazavan, jurnalist)