Potenţialul religios al copilului. Descrierea unei experiențe cu copii cu vârste între 3 și 6 ani

Autoarea își propune să intermedieze o mare întâlnire, cea a copiilor cu divinitatea, „o întâlnire vie cu Dumnezeul cel viu”, propunând strategii etapizate, bazate pe potenţialul spiritual al copilului, convergente cu etapa de vârstă și cu specificitatea valorilor transmise.

Ea merge pe linia metodei Montessori, bazată pe principiul „Ajută-mă să fac singur”. În cadrul „Catehezei bunului Păstor”, atitudinea adultului e aceeași, de facilitator sau mediator care pune în practică principiul „Ajută-mă să îl cunosc și să îl întâlnesc pe Dumnezeu singur”. Asistăm la un fel de pedagogie inversată, întâlnită și la alţi pedagogi moderni, conform căreia adultul are a învăţa de la copil în actul educativ. În „Cateheza bunului Păstor”, de pildă, se propune ceva uimitor: „ai piccoli le cose più grandi” („celor mici să le fie date lucrurile cele mai mari”). Nu copiii sunt „incapabili” și trebuie să crească pentru a merge în adâncime, ci adultul e chemat să găsească „cheile” esenţiale pentru a transmite copiilor misterele mari/fundamentale ale credinţei creștine. Precum în Evanghelii, copilul reprezintă referenţialul aflării Adevărului („Lăsaţi copiii să vină la Mine și nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei” - Matei, 19:14), tot așa și în formare adultul trebuie să „regreseze” la starea pură, inocentă a copilului.

Abordarea propusă, experimentată iniţial pe o scară redusă, a fost extinsă mai târziu, fiind practicată în foarte multe ţări, întinse pe cinci continente, inclusiv în România, în bisericile și școlile catolice, dar nu numai.