Poveste dintr-o sticlă de parfum

Un tânăr află că o comoară este ascunsă în catacombele oraşului. Singura persoană care îl poate ajuta să o găsească este Gal, provenită dintr-o bogată familie de evrei, o femeie enigmatică şi inteligentă ce refuzase să plece în Israel împreună cu părinţii săi. În apartamentul ei magic, ascuns într-unul dintre palatele cartierului vechi, începe povestea unei iubiri şi a unei aventuri în care tragediile şi fericirea bunicilor sunt cheia destinului celor doi îndrăgostiţi. Un destin care se împlineşte târziu, într-un fel neaşteptat, menit să aducă pacea în Ţara Sfântă.

Ca într-una dintre poveștile Șeherezadei, Adrian Stepan te așază în fotoliu și îți pune în mână un pahar. Scoate dopul, îți toarnă licoarea și povesteşte. Camera e inundată de lumina asfințitului, miroase a casă, a Timișoara, a Orient. Se aud valurile Mediteranei și curgerea Begăi. Degustă! Acum știi: cândva am iubit. Și mai iubesc.

„La vârsta de acum știu că în aceste mahalale, sau faubourg-uri, cum le spun pretențios francezii, clocotește viața, de aici pornesc destine stelare. Viitorul nu este scris doar în cartierele de zgârie nori sau clădiri trufașe din alte secole, construite de prinți ori industriași; nimeni care își arogă dreptul de a scrie despre sau de a conduce oameni nu ar trebui să fugă de aceste locuri. Păcatele celor de aici ascund traume și speranțe, sentimente pe care cei de pe bulevardele bogate le camuflează după cuvinte, ges¬turi și plăceri căutate atent. Poveștile oamenilor de aici vorbesc despre o lume care nu se va împăca niciodată cu ea însăși, o lume care lasă lumina și întunericul să o cuprindă și să o seducă rând pe rând, fără remușcări sau dorința de a le filtra prin rațiunea atât de dragă tatei. Când simt că mă pierd în filosofie sau că m am îndepărtat de toți cei căzuți, care m au făcut cel ce sunt, caut cartierele mărginașe, străzile unde copiii se joacă în praf, acolo unde femeile frumoase speră că într o zi un prinț le va salva din falsele povești de dragoste cu golanii locului, iar bă¬trânii vorbesc despre timpuri și aventuri care nu au existat decât în imaginația tinereții lor. Atunci urăsc dezgustul pe care îl am față de cei care refuză rațiunea, care se lasă purtați de vise, urăsc lumea care nu e în stare să se organizeze atât de mult, încât asemenea locuri și asemenea destine căzute să nu existe, iar la urmă îmi reamintesc că sunt și eu doar un visător care încearcă să reducă la tăcere tocmai umanitatea pe care o iubește.” (fragment)