Povestea fără sfârșit

O capodoperă despre magia nesfârșită a cărților și despre puterea fanteziei

„Există oameni care nu sunt niciodată în stare să ajungă în Fantázia, spuse domnul Koreander, și mai există oameni care sunt în stare, dar rămân acolo pentru totdeauna. Și mai există câțiva care se duc în Fantázia și se întorc înapoi. Așa ca tine, Bastian. Iar aceștia vindecă ambele lumi.“

Când Bastian descoperă într-un anticariat o misterioasă carte legată în mătase arămie, nici prin gând nu-i trece că o să-i fie încredințată o misiune importantă. E nevoit să pătrundă cumva în carte și să salveze Fantázia, un tărâm al imaginației în care orice este posibil, și în care te poți și pierde. Viața Crăiesei Copile stă în mâinile sale și e hotărât să riște totul pentru a o salva.

Adevărata încercare pe care Bastian e nevoit să o depășească nu este pătrunderea în Fantázia și salvarea ei, ci descoperirea căii prin care se poate întoarce în lumea reală. Iar părăsirea unui tărâm fără hotare se dovedește cu atât mai grea.

Scriind o poveste în poveste ce se autogenerează la infinit, Michael Ende le demonstrează cititorilor săi că nimic nu se sfârșește cu adevărat, ci doar se preschimbă, și că, în final, cheia ce deschide poarta tuturor posibilităților stă în puterea de a afla cine ești cu adevărat.

"Când eram mică mi-am dorit o carte care nu se termină niciodată. Povestea fără sfârșit a rămas cu mine pentru totdeauna,pentru că m-a învățat că fantezia mea poate duce povestea mai departe. Oricând, din orice punct. Copilul meu a citit-o cu sufletul la gură, fiindcă saga lui Bastian e genul care te ține treaz până în zori, cu lumi fantastice și animale fantasmagorice. Rămâne să descopere crescând că fiecare dintre noi e Atreju și poate salva tărâmul imaginației. Nu vă uitați întâi la film, citiți povestea, nu se va termina niciodată!" - Andreea Caleman. 

„După ce o să ajungeți la Cele Trei Porți Fermecate și o să vizitați Țara Bătăușilor și Orașul Strigoilor (vă recomandăm să vă plimbați și prin Pădurea Nopții), o să vă amintiți cu cel mai mare drag de acest băiat singuratic și nefericit, care la începutul romanului este batjocorit pentru că îi place să citească și să inventeze povești. Serios acum, oare e atât greșit să-ți dorești să-ți petreci timpul în compania ființelor fermecate, în condițiile în care ești înconjurat de colegi răutăcioși, iar propriul tată te ignoră, veșnic îngândurat?" - Simona Stoica

Cunoscutul scriitor german Michael Ende (12 nov. 1929 - 28 aug. 1995), devenit celebru mai ales prin romanele sale pentru copii, a fost, de asemenea, actor, critic de film (la radiodifuziunea bavareză) şi autor dramatic. Este fiul artistului plastic Edgar Ende, cu care a avut o relaţie tensionată, marcată de scurte momente de reconciliere. Una dintre cărţile lui, Der Spiegel im Spiegel. Ein labyrinth, un volum de povestiri suprarealiste, este ilustrată cu optsprezece dintre litografiile tatălui său. Intenţionând să devină actor, Ende a studiat teoria interpretării clasice şi moderne şi a audiat cursuri de regie. La încheierea studiilor, a fost repartizat la un teatru de provincie. Deşi nu a avut apariţii remarcabile pe scenă, actoria a fost benefică pentru cariera sa literară.
După ce fusese respins de mai multe edituri, primul roman al lui Ende, Jim Năsturel şi Lukas, mecanicul de locomotivă, apare, în 1960, la editura Thienemann din Stuttgart, urmat, în 1962, de cea de-a doua parte a cărţii, Jim Năsturel şi cei 13 sălbatici. Ideile şi tematica celor două cărţi contrastează cu ideologia rasistă a evoluţiei, promovată în Germania celui de-al Treilea Reich, în care a copilărit Ende.
Din 1970, Ende s-a stabilit la Roma împreună cu soţia sa, Ingeborg Hoffmann. În 1973 îi este publicat, în Germania, romanul Momo, la care lucrase timp de şase ani; acesta va fi tradus în peste 30 de limbi.
Solicitat să participe la a doua ediţie a Antologiei inocenţei, coordonată de scriitorul român Iordan Chimet, Ende devine prietenul acestuia. Au purtat o corespondenţă adesea clandestină (din cauza restricţiilor impuse de regimul comunist din România acelor vremuri), care a fost ulterior publicată de Chimet sub titlul Scrisori printre gratii. Ende va împrumuta din feeria lui Chimet, Închide ochii şi vei vedea Oraşul, un personaj, Elli, pentru o piesă de teatru în versuri şi în proză, transpusă ulterior pe muzică. În 1979 apare romanul Povestea fără sfârşit, „o carte pentru copii, potrivită şi pentru adulţi" şi „o carte pentru adulţi, potrivită şi pentru copii", după cum a numit-o critica. Povestea fără sfârşit este ecranizată în 1983, dar Ende consideră filmul un produs strict comercial, care s-a îndepărtat mult de romanul său; a urmat un proces pe care scriitorul l-a pierdut. În 1986, romanul Momo a fost, la rândul său, ecranizat; de această dată, autorul s-a arătat destul de mulţumit de film.
În 1985, după moartea lui Ingeborg, Ende se reîntoarce în Germania. Aici se recăsătoreşte, în 1989, cu traducătoarea japoneză a cărţilor sale, Mariko Sato.