Povestea lumii de demult. Pământul. Sfârșitul lumii după credințele poporului român

În Povestea lumii de demult, Tudor Pamfile descrie tabloul coerent al Creației, pe care îl surprinde amănunțit în cele mai reprezentative legende cosmogonice ale mitologiei române, El reconstituie un vast sistem de gândire, un univers perfect închegat, în care niciunul din amănuntele surprinse în legende nu este întâmplător.

Structura volumului este deosebit de interesantă – creatori, actul concret al creației, ziua creației, elementele componente ale pământului, apariția omului, momentele importante din evoluția pământului (potopul) – și, pornind de la momentul creației propriu-zise a pământului, se dovedește a fi o icoană a lumii trecute, căreia Pamfile îi prezintă principalele evenimente.

Putem remarca prezența unor motive mitice deosebite: Dumnezeu născut dintr-un vârtej de spumă; zapisul „de colaborare” încheiat între cei trei creatori (Dumnezeu, Sf. Petru și Faraon), prezența cuplului atât de contrastat Dumnezeu/Diavolul (Fârtatul/Nefârtatul).

Unul dintre motivele fundamentale ale cosmogoniei românești este crearea pământului și a formelor de relief. Cel mai adesea formele de relief sunt explicate ca apărând printr-o greșeală aparținând creatorului, depășit de sarcina creației. Uneori însă nu se pomenește de greșeala de calcul a dimensiunii pământului: „Dracul s-a chinuit în chipul acesta toată noaptea, tot rostogolind pe Dumnezeu în toate părțile, așa că pământul nostru, din mărimea unui pat cât era la început, a ajuns să fie atât de mare, cât îl vedem în zilele noastre”. În acest sens, apariția munților este explicată tot ca un exces, dar, de această dată, din vina Nefârtatelui: „... Când a văzut acesta că [pământul ascuns de el, fără știrea Fârtatelui] nu-i mai încape în gură, a scuipat în toate părțile; și unde a căzut scuipatul, au crescut munți”.

În afară de celebrul cuplu de creatori Fârtatul/Nefârtatul, numeroase legende aduc în prim-plan o serie de animale care par a fi mai degrabă mai vechi divinități zoomorfe și nu creaturi ale Fârtatului, dovadă prezența lor la actul creației, mult înaintea apariției celorlalte viețuitoare.

Așa cum era firesc, orice creație își are sfârșitul ei. După ce am aflat povestea pământului și a lumii de demult, Pamfile ne oferă Sfârșitul lumii după credințele poporului român, o apocalipsă sumară, care pare a fi, mai degrabă, un episod din lungul șir al creațiilor succesive, ai căror martori am fost în volumele precedente: „După ardere, pământul se va înturna cu partea cea de dedesubt în sus, adică cu partea cea curată, iar Domnul Hristos se va pogorî pe el și va face doi oameni, care vor porni lumea cea nouă, cum a fost odată cu Adam și Eva. Alții cred că, întorcându-se pământul cu fața cea curată în sus, vor veni pe lume romanii”.