Poveşti pentru copii mai mici de 3 ani... sau mai mari

Ilustraţii de Etienne Delessert

Unul dintre cele mai cunoscute și mai simple jocuri

Josette are aproape trei ani și tatăl ei îi spune povești. Însă nu chiar povești ca toate poveștile, ci istorii ciudate, în care ei doi se duc la plimbare cu avionul și mănâncă o bucățică din Lună („E bună, zice fetița, e un pepene“ „Să punem și zahăr“, adaugă tăticul). Lumea nu e așa cum pare, ne putem pune niște ochelari ionescieni, și hopa! putem privi prin scaun și să vedem perna și să deschidem peretele și să mergem cu urechile.

Eugen Ionescu (1909-1994), devenit după plecarea în Franţa Eugène Ionesco, este, fără îndoială, unul dintre cele mai cunoscute nume ale teatrului absurd. Volumul de versuri prin care şi-a făcut debutul, Elegii pentru fiinţe mici, a fost urmat de Nu!, colecţia de eseuri premiată la vremea apariţiei în care şi-a exersat gustul pentru critică, luându-i la bani mărunţi pe scriitori ca Sadoveanu, Rebreanu, Arghezi şi Camil Petrescu. Prima piesă de teatru, Cântăreaţa cheală, în care Ionesco relua o piesă scrisă în limba română, Englezeşte fără profesor, a fost reprezentată în 1950. A urmat o perioadă în care autorul publica, anual, câte o piesă nouă, consolidându-şi numele în istoria teatrului absurd: Lecţia (1951), Scaunele (1952), Victimele datoriei (1953), Amadeu (1954), Jacque sau supunerea (1955) ş.a.m.d. În 1966, Setea şi foamea  a fost reprezentat pe scena Comediei Franceze, spectacol urmat de Regele moare. Recunoaşterea dobândită i-a fost consolidată în 1970, când Ionesco a fost ales membru al Academiei Franceze. Printre volumele sale de eseuri, se numără: Note despre teatrul de avangardă (1962), Jurnal în fărâme (1967), Descoperiri (1969), Căutarea intermitentă (1988).