Povestirile mamei bătrâne. Satul de la marginea lumii

Postfață de Victor Cubleșan

Ilustrații de Flavius Lucăcel

Roman publicat în Franța, Ungaria, Cehia și Serbia. În curs de traducere și publicare în limba engleză în Canada

Pe coperta I: Compoziție cu detaliu dintr-o lucrare a artistului Flavius Lucăcel  și singura fotografie a mameibătrâne realizată de Radu Țuculescu.

Prin performanțele sale, Radu Țuculescu se alătură plutonului fruntaș al generației sale. (Radu G. Țeposu)

Excepțional prozator, Radu Țuculescu e o prezență impunătoare în literatura română actuală, un scriitor european. Povestirile mameibătrâne este o extraordinară recuperare a unui spațiu și a unei lumi multiculturale româno-maghiare din Transilvania, mixaj de ruralitate frustă și urbanitate livrescă, de trecut tradițional și ironie contemporană, de pastă epică și experimentalism formal. Acest roman este o capodoperă, una dintre cărțile mari ale literaturii române de după 1990 și dintotdeauna. (Ion Bogdan Lefter)

Poate că despre Povestirile mameibătrâne s-ar putea spune că este un fals roman polițist, un fals roman de dragoste, un fals roman social sau un fals roman cu cheie. Cu siguranță însă este un foarte viu roman al măruntului semnificativ care construiește viața satului românesc. La fel ca orice carte remarcabilă, Povestirile mameibătrâne nu a îmbătrânit deloc. Se așază, cu naturalețe, pe primul raft al literaturii noastre contemporane, unde și-a găsit deja locul. (Victor Cubleșan)

Imposibil de țintuit într-o formulă oarecare, Radu Țuculescu se lasă greu sedus de programe sau rețete în vogă. Chiar atunci când aparent o face, nu cedează niciodată definitiv, continuând să se miște, neliniștit, între opțiuni divergente... făcând echilibristică pe lama fină de cuțit între normal și anormal, grav și hilar, patetic și zeflemitor, real și fantastic, umorul negru și cel bonom... (Monica Spiridon)

Acest roman este o combinație originală de realism magic „transilvan” și metaficțiune rurală foarte fin lucrată, un adevărat regal fabulatoriu plin de umor, mister, suspense și poezie. Din tot acest amestec de real și fantasmatic, de magie fabulatorie și „reportaj”, de halucinație și falsă memorie, de livresc și oralitate „tradițională”, prozatorul reușește să creeze o lume vie, cu personaje pe care nu le uiți, o narațiune din a cărei lectură te trezești ca dintr-un vis colorat intens. Cartea este, realmente, extraordinară. (Paul Cernat)

Cred că m-am născut cu pana de gâscă în mână... De atunci până azi, inspirația mea vine din frumusețile și mizeriile lumii... Eu nu am făcut parte, poate „din fericire”, cum spunea bunul meu prieten Petru Poantă, cel care m-a şi încurajat să scriu, din niciun fel de cercuri literare. Eu am fost violonist. M-au cooptat ’80-iştii, iar pe câțiva dintre ei îi iubesc şi îmi sunt foarte apropiați şi vorbim, dar, în esență, sunt un singuratic. Dar cred că asta este un câștig, pentru că eu nu scriu într-un anumit șablon, nu urmăresc un curent anume, scriu așa cum simt. Ascult muzică clasică, jazz și, în special, blues. Ore-n șir. De fapt, așa scriu, pe aceste fonduri muzicale. Sunt aproape „posedat” când scriu, intru în transă. Am mereu carnețele de diferite mărimi prin geantă și, dacă mă opresc la o cafea ori un pahar de vin, notez în ele replici ori idei. Se întâmplă să mă întâlnesc cu prieteni pe stradă și... să nu-i observ. Cei care mă cunosc, nu se supără... Eu scriu absolut tot, mai întâi, cu mâna! Cu pixul, unul negru! Scriu doar pe pagina dreaptă, stânga rămâne pentru corecturi. Scriu greu, dar am în sânge, ca să zic așa, studiul la... vioară. Scrisul este cea mai bună armă împotriva uitării. Nu am teme predilecte. Nu mă repet în romanele mele. Temele se nasc din întâmplările mele, din poveștile pe care le ascult în diverse medii, din notițele mele, din ceea ce mă surprinde, mă emoționează, mă șochează. Simt că aș lua-o încă o dată de la început. Visul meu din copilărie este să fac ocolul Pământului. Sunt obsedat de apă, de mare, de ocean, de corăbii. Doresc cititori pentru toți scriitorii, ca să nu simțim că scriem degeaba. (Radu Țuculescu)

Satul Petra (Petrinzel) este cel mai straniu, mai fantastic, mai încărcat de mister, de alcool şi de... sex loc pe care l-am cunoscut prin bunica soției, adică mamabătrână din romanul Povestirile mameibătrâne. Ea e de „vină” că s-a născut acest roman, că s-a născut un ținut de poveste care înseamnă o altă Transilvanie decât cea prea mult știută, de deal-vale, deal-vale... Alte mitologii, alte sensuri ale vieții, altă viziune asupra dragostei şi a morții, asupra relațiilor dintre bărbat şi femeie, o altă raportare la diavol şi la Dumnezeu... N-am inventat aproape niciun personaj (în afară de Margolili, dar a existat şi pentru ea un model), iar întâmplările sunt, în marea lor majoritate, reale... (Radu Țuculescu)

Fragment din carte:

La început a existat un Om. Imaginația acestui Om a creat alți oameni care, la rândul lor, având imaginație, au creat alți oameni... Mereu alunec, de câte ori mă aflu în satul mameibătrâne, pe pârtia invizibilă care face slalom printre realitate și fantezie. Ținutul fanteziei este bântuit de realitate și, invers, fără măsuri clare, precise. E un amestec doar în aparență haotic. Din realitate se naște fantezia, dar și fantezia prinde consistență în realitate. (...) Mamabătrână privește prin clădirea zbârcită de timp, ca printr-o sticlă fumurie. Undeva departe, într-alte zile, afumate și ele. Dita tace. Nu mă uit în oglinda retrovizoare să văd dacă mai există. Persoana ei înseamnă, acum, cel mult un spectator. Dar persoana mea, ce naiba înseamnă!? Dita aici a copilărit, satul acesta a fost și i-a rămas cel mai frumos vis. Eu exist pentru acest ținut de câțiva ani. Din când în când, o vizitez pe mamabătrână ca să-mi povestească. Sunt un străin, un intrus. Sunt un hoț de povești!