Preoții în literatura română

Antologie de ION BUZAȘI și DANIEL CÂMPEAN

Preotul, ca și învățătorul – „luminile satului de odinioară” –, a fost complex portretizat oscilând între poluri opuse – icoană (un sfânt) – sau caricatură (portret puternic șarjat, cu accente pamfletare).

Prin puterea Cuvântului său, preotul e s t e un apostol, un profet. Așa îl vede Octavian Goga, de aceea el este vrednic de „hirotonirea cu harul cerurilor”: „Cuvine-se hirotonirea/ Cu harul cerurilor ție,/ Drept vestitorule apostol/ Al unei vremi ce va să vie”.

Preotul este un luminător al satului, așa l-au văzut cei mai mulți dintre scriitorii noștri. Mai mult decât învățătorul, preotul are menirea să ridice omul la demnitatea cărții și, prin ea, la demnitatea umană. Iată elogiul părintelui Ioan, de care-și amintește, cu recunoștință, Creangă. Ca luminător al satului, așa cum vedem în scrierile lui Șincai sau Agârbiceanu, preotul se va lupta să combată „superstițiile norodului”, aducătoare de mari pagube sufletești, iar autorul Arhanghelilor îi va îndemna să participe la șezătorile Astrei, unde vor afla o seamă de cunoștințe folositoare.

„Preotul ardelean de odinioară” este evocat de Agârbiceanu cu dar de povestitor ce reînvie vremuri de demult: un slujitor al altarului, care nu se deosebea prea mult de credincioșii săi, tare-n credința învățată în casa părintească, rostind predici asemănătoare „cazaniilor” din vechea literatură bisericească.

Ion BUZAȘI