Princepele

Prozatorul ştie cum să îndulcească ciocnirea permanentă între istorie şi trăire. Prima rămâne dură, a doua devine, când şi când, tolerabilă. Şi asta în măsura în care intervine mai de fiecare dată genul de senzualitate, de palpit al simţurilor în stare să tragă din cercul de foc al istoriei efemerul trăirii, bucuria trecătoarelor clipe, înainte să cunoască mari, amarnice încercări.

Roman al neomeniei, disimulării, exasperării, Princepele închide în sine scrutarea unui tip al dezagregării. Recomandă opera prozatorului superior, propune strălucit unul dintre punctele lui de reper. (Henri ZALIS)