PSB vol. 26. Lactantiu. Instituțiile divine

Retorul roman – plasat cronologic între apologeții secolului al III-lea și Părinții teologi din veacul de aur al domeniului, al IV-lea – s-a bucurat de șansa istorică a cronicarului ce trăiește pe viu tranziția de la epoca persecuțiilor crâncene la triumful credinței creștine. Martor privilegiat, alături de Eusebiu de Cezareea, al mirabilei transformări din viața Bisericii de după momentul Mediolanum (313), apropiat al împăratului Constantin cel Mare, Lactanțiu istorisește îndeosebi ce a văzut și a experimentat pe cont propriu: de aici derivă, de pildă, valoarea excepțională a scrierii sale Despre morțile persecutorilor (De mortibus persecutorum). Însă el reprezintă astăzi mult mai mult decât cel dintâi filozof al istoriei din perspectivă hristocentrică – el fiind primul teolog latin autor de Summae – sau decât o inestimabilă sursă de informații istorice, culturale și literare privind epoca respective.

Împrumutând idei și tehnici din realizările meritorii ale antecesorilor Minucius Felix, T ertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei și Arnobiu, el se distinge de aceștia prin metoda minuțioasă și planul general al creațiilor sale, făcând un considerabil pas înainte și în ceea ce privește spiritul de sinteză. Lactanțiu reînnoiește din temelii genul apologetic de limbă latină, impregnându-l cu o meditație mai lucid filozofică și mizând mai apăsat pe caracterul estetico-literar al scriiturii sale. Nu întâmplător denumirea propusă de Pico della Mirandola spre a-l defini – „un Cicero creștin” – îl caracterizează cel mai frecvent și în patristica din zilele noastre. - Conf. univ. dr. Claudiu-Teodor Arieșan