Raiul inocenților

„Să biruieşti suferinţa suferind, ăsta-i secretul. Trebuie să ajungi să-l descoperi singur, nu-l poţi învăţa de la alţii.“
Ana asculta dusă pe gânduri. Ştia că soarta lui Ioachim e pecetluită şi-i venea greu să-şi ascundă disperarea. „Cum poate el să se gândească la altceva, în aşteptarea morţii?“ Văzuse atâţia oameni murind, dar niciodată o seninătate şi o linişte atât de copleşitoare. „Ce ştie el, şi eu nu ştiu? Ce-i dă lui curajul pe care eu nu-l pot avea? Are acces la nişte mistere pe care eu n-am să le pătrund niciodată.“
Mai târziu repeta mereu, pentru sine, cuvintele dragului ei dispărut. Voise să nu le uite şi, într-adevăr, nu le putea uita. „Omul nu-i o poză frumoasă ca o reclamă la pastă de dinţi, nici o frază moralizatoare şi uscată într-un text monoton. Perfecţiunea n-ar fi perfecţiune dac-ai căpăta-o de-a gata şi n-ar trebui să arzi, să te chinui, ca să poţi spera să te apropii de ea. E o zbatere reală, nu o abstracţiune pe care-o subliniezi într-un pasaj de carte şi apoi pleci liniştit la culcare.“