Religia naturală

De la Antichitatea păgână şi până la spiritualismul francez din secolul al XIX-lea, religia naturală a fost punctul de întâlnire al gânditorilor raţionalişti şi religioşi care au văzut în ea temelia invariabilă a oricărei religii, baza comună care îngăduie dialogul. Religia naturală se împotriveşte dogmatismului, este universalistă şi tolerantă. Eseul de faţă prezintă nucleul teoretic permanent, precum şi evoluţia tematică a religiei naturale de la Cicero şi până la Jules Simon; nu sunt omişi nici Erasmus, Spinoza, Locke, Hume, Voltaire, Rousseau sau Kant. Ni se arată totodată felul în care religia naturală ajută la formarea unei gândiri personale şi libere, în cadrul căreia religia şi filosofia, în loc să se combată, încearcă să dialogheze. E firesc, aşadar, să începem colecţia noastră cu această lucrare. Dumitru ȚEPENEAG 

O noţiune care parcurge o atât de lungă perioadă a istoriei filosofiei, cel puţin nouăsprezece secole, nu e neapărat reluată în acelaşi sens, în funcţie de aceleaşi mize teoretice sau practice. Mai ales că aici e vorba de o poziţie defensivă şi totodată polemică, făcând parte dintr-o strategie care vizează fie să apere religia în cadrul filosofiei, fie să acorde filosofiei dreptul de a critica dogmatismul religios. În acest vechi conflict între filosofie şi teologie, oare trebuie, pentru a răsturna vechea metaforă, ca slujnica să devină stăpână? Nu s-ar putea să renunţăm la orice poziţie de dominare sau de supunere? Vom vedea că acestei atitudini îi corespunde proiectul de elucidare şi apărare a unei religii naturale. Jacqueline LAGRÉE