Secundele melcului. Antologie lirică. 1972-2020

Biologic, ar aparține „generației ’80”, dar îl diferențiază față de confrații din țară lipsa de apetență militantă, comună, însă, cu a altor camarazi de la „Echinox”, și adeziunea la o modernitate lirică acceptată și asimilată firesc și echilibrat. Că e conștient de faptul că lucrează cu convenții ale scrisului, pe care le evidențiază cu o anume detașare a omului care-și cunoaște uneltele, că i-a citit și pe alții, se vede în numeroase poeme încă de la debut. […]
Poetul se raportează mereu foarte liber la reperele culturale, livrești, uzând de ele cu precădere în interes... ironic, atras uneori de jocul verbal, dar viziunea lui are un caracter ludic mai general, în măsura în care viața îi apare, mai direct sau mai indirect, ca un spectacol privit de la o distanță întrebătoare, cu necesarul simț al umorului, ca de țăran șugubăț care a văzut multe la viața lui, însă trecut și prin școlile cele mari, adăugând acestor daruri native cenzura, când mai tăioasă, când mai laxă, a conștiinței cultivate, refuzând mereu să se lase prins în capcanele întinse, sub varii forme, de lumea din jur. Dar, din când în când, și cu o încredere într-un „nerostit cuvânt” consolator. […]
Ion Urcan atinsese cu a doua sa carte de poeme o cotă înaltă a maturității creatoare, asigurându-și mai mult decât oricând mari și uneori spectaculoase libertăți, atât în registrul cotidian al expresiei, cât și în spațiul ludic, rafinat și inventiv, în care „operatorul limbajului” dovedea eminente calități de modelator al materiei verbale. Întrerupt brutal într-un moment de vârf, scrisul său lasă, dincolo de marea tristețe provocată de dispariția sa fizică, destule pagini rezistente, de autentică vibrație lirică și de marcă stilistică originală. (Ion Pop)