„Tenebroase, angoasante, deprimante, poemele din această carte se înscriu perfect în aria suprarealismului distopic, pe care autorul lor îl detectează fie în experienţele halucinante din istoria omenirii («iţi acoperi ochii şi te gândeşti la/ explozia unei grenade în tunelurile din okinawa»), fie în imaginarul copleşitor oferit de artele vizuale («locuim în zona din călăuza»; «ne-am trezit mahmuri într-o pictură de beksihski») sau de muzici (recomandările pentru background music sunt Matt Elliott cu Drinking songs şi Cemeteries cu Barrow). Andrei Petrea este unul dintre puţinii poeţi, de la Bacovia încoace, care reuşeşte să-şi extragă poezia din ceea ce psihiatrii au numit delirul de negaţie, mărcile (auto)contestării fiind, la el, («poezia ştearsă în detrimentul celei scrise») şi cimitirul («au fost atât de fermecaţi de acest loc încât s-au întins printre flori iar pământul i-a înghiţit»). Construcţie riguroasă (cum se întâmplă mai rar în cazul unui volum de debut), în care faptul de cultură şi civismul sunt, în mod surprinzător, asimilate şi transformate în dramă personală, sindromul cotard aduce în scenă un poet pentru care literatura înseamnă act de curaj şi de mare responsabilitate.” (Lucia Ţurcanu)
„Tenebroase, angoasante, deprimante, poemele din această carte se înscriu perfect în aria suprarealismului distopic, pe care autorul lor îl detectează fie în experienţele halucinante din istoria omenirii («iţi acoperi ochii şi te gândeşti la/ explozia unei grenade în tunelurile din okinawa»), fie în imaginarul copleşitor oferit de artele vizuale («locuim în zona din călăuza»; «ne-am trezit mahmuri într-o pictură de beksihski») sau de muzici (recomandările pentru background music sunt Matt Elliott cu Drinking songs şi Cemeteries cu Barrow). Andrei Petrea este unul dintre puţinii poeţi, de la Bacovia încoace, care reuşeşte să-şi extragă poezia din ceea ce psihiatrii au numit delirul de negaţie, mărcile (auto)contestării fiind, la el, («poezia ştearsă în detrimentul celei scrise») şi cimitirul («au fost atât de fermecaţi de acest loc încât s-au întins printre flori iar pământul i-a înghiţit»). Construcţie riguroasă (cum se întâmplă mai rar în cazul unui volum de debut), în care faptul de cultură şi civismul sunt, în mod surprinzător, asimilate şi transformate în dramă personală, sindromul cotard aduce în scenă un poet pentru care literatura înseamnă act de curaj şi de mare responsabilitate.” (Lucia Ţurcanu)
