Singuratatea marilor

„– Manuela, ce rămâne despuiat şi părăsit ori încotro am lua-o, oricât am rătăci între punctele cardinale? Luciul mărilor şi al oceanelor. Pustia apei, care e cea mai tristă, în infinita şi inutila ei seninătate. Ea rămâne mediul planetar etern nelocuit de om. Cu această goliciune lichidă mă asemui eu. Cu singurătatea mărilor. Unde nu vezi nimic altceva decât mutele drapele ale solitudinii fâlfâind în nemărginire.”

Fragment:

" Nardi ii aduse o farfurioara din bronz ca sa-si puna scrumul, fiindca scrumiera propriu-zis nu avea. Urmarea cum tragea Costica din tigara, cu o sete disperata, si intui ca ceva i se intampla acestui om. ii ramasese in minte afir-matia lui ultima, ca „n-a mai putut". 
Cu toate astea, isi relua Costica gandul il duse mai departe, nu in primul rand pentru tine am venit. spun sincer, stii cum sunt eu. Pentru mine.
Se adeverea ca intuitia nu-l insela pe Nardi. ii placea sinceritatea grosolana a acestui om. El nu putea fi atat de brutal, nici cu oameni apropiati. 
—Am dat si eu de necaz, Nardi. Unul al dracului. si inchipuie-ti, m-am gandit sa ma imbarbatezi tu. S-a mai pomenit asa ceva? O sa zici: „Ba, asta e nesimtit rau. La mine s-a gasit el sa se jeleasca? si dupa ce, un an de zile, stiindu-ma cum sunt, n-a dat un semn de viata". Da, cam asa suntem, Nardi. Dracu' sa ne ia. Sa-ti spun cum stau lucrurile. 
Si se apuca sa povesteasca. Opintindu-se cumva, cu un ton macabru, egal, cu o fata intunecata, de fonta. Vorbea despre sine cu indarjire, una plina de ura. Ca de un strigoi aparut din senin sa-l chinuiasca, sa-i faca viata harcea-parcea. Iata continutul jelaniei: 
Nu la mult timp dupa venirea lui Nardi din Elvetia i s-a depistat un cancer. Incerca sa lamureasca ce lovitura a fost asta pentru el, dar renunta. L-au operat, cu rezultate bune s-a spus, si apoi l-au supus radioterapiei. Asta a pus capac. Cat e el de rezistent, citostaticele alea l-au pus la pamant. A suferit ca un caine. Luni de zile. Cu frecvente crize cumplite, cu pierderea puterii, cu o neagra cadere psihica. Simtea nevoia, una cu adevarat macabra, sa descrie in amanunt aceasta suferinta, acest iad prin care l-au pus aia sa treaca, insa a renuntat. Se vedea ca-si controla discursul. Cu efor-turi extraordinare, bizuindu-se, in primul rand, pe nevasta lui, un stalp de rezistenta din beton, s-a remontat. incet-incet a revenit la normal, si-a reluat cursul vietii, si-a reficut moralul, increderea in viitor. Gata, era pus din nou pe sine. Aprindea tigara de la tigara, cu mana aceea nesigura, transforma-ta in instrument de fumat, la nimic altceva nemaiparand sa fie buna. Amintea de o iesire la liman, de o refacere a omenescului sau, dar morbiditatea sufleteasca nu parea sa-i fi scazut. Dadea impresia ca nici el nu credea ce spune, ca agita niste himere. La un moment dat a facut o pauza, ca si cand se plictisise sau obosise sa povesteasca, sau intrase in criza de material narativ. 
— Dupa ce am terminat toate astea, si m-am considerat din nou normal, declara el rezolut, ce crezi? Bestia de can-cer a recidivat. "