Spiritul creştinismului şi destinul său

Preocupările teologice ale lui Hegel au fost reflectate în multe dintre scrierile și prelegerile sale. Filosoful este interesat în special de demonstrațiile existenței lui Dumnezeu și de dovezi ontologice.

Hegel alege să examineze conceptul de destin, o formă de predeterminare în care se găsește ființa umană. Ceea ce-l interesează este tocmai posibilitatea reconcilierii cu destinul, cum anume fatalitatea de a fi sub destin poate fi învinsă.„Hegel a sesizat aspectul revoluționar al mesajului lui Iisus,  revenirea la viață pe care o oferă adepților lui, pe care îi prezintă ca prieteni ai Învățătorului lor. Transformarea în doctrină a acestui mesaj este înregistrată ca o pierdere, o reducere a legăturilor vii. Orice pietrificare a acestor legături, consfințită de legi, nu este în măsură să conserve libertatea”.

(Dragoș Popescu)

 „Orice angajare a spiritului în lume dă naștere unui destin. Totuși, nu avem de-a face cu un fatalism aici, pentru că nu avem de-a face cu Destinul, ci cu destinul specific fiecărei opțiuni spirituale. Spiritul se angajează în lume prin intermediul unei conștiințe, iar conștiința este caracterizată de capacitatea de a-și proiecta structurile în afară ca pe ceva străin, obiectiv. Fatalismul vede Destinul ca pe ceva genetic independent de conștiință, căruia conștiința nu poate decât să i se supună, de unde absența perpetuă a libertății; înțelegând lumea exterioară ca proiecție a sa, conștiința o poate integra și se poate elibera. Nu există o rețetă universală a libertății, ba chiar așa ceva este un pericol fatal, poate înrobi omul; totul depinde de tipul de angajare a conștiinței, de destinul specific. Destin întâlnim și în spiritualitatea iudaică, dar și în cea fondată de Hristos. Separația netă dintre lumea obiectivă și conștiință este însă marea limitare: ea blochează reconcilierea și secătuiește izvoarele vieții”.

(Dragoș Popescu)

„Iisus nu lupta de nici o parte a destinului, nu trebuia de fapt să facă parte din poporul său, căci acesta poseda încă destul, dar în restul lumii religia sa găsea o mare trecere printre oamenii care, nemaifiind părtași la destin, nu mai aveau nimic de împărțit sau de stăpânit. Înaintea spiritului lui Hristos [...] […] fundată o vie modificare a naturii umane (dreptul, pe care singură îl părăsește dacă deasupră-i se instalează constrângerea), dorind să recunoască că le-a fost dat, că prin aceasta era pozitiv pentru ei”.

(Hegel)