Splina in suc propriu

De data asta, San‑Antonio e cat pe ce sa fondeze o noua religie, dupa ce tocmai a descoperit hiba cea mare a religiilor existente: Paradisul promis e cam perimat. Cu o renovare serioasa, ar deveni din nou atatator si irezistibil, credinciosii s‑ar buluci, ar fi bataie pe rezervari. De asta ar avea nevoie religia pentru o revitalizare serioasa: de un Paradis cu tot confortul, ca un hotel de cinci stele, unde ingerii, in loc sa lalaie acompaniati de harpe si laute, s‑ar ocupa eficient si discret de room‑service. Dar n‑are el timp s‑o faca pe profetul, fiindca abia pridideste cu treburile. Abia o salveaza pe fiica unui multimiliardar de rapitori si, o clipa mai tarziu, da peste un cadavru pe fundul marii. Cum seduce o frumoasa ultrabogata, o si prinde cu minciuna si cu crima in poseta. Nici n‑apuca bine sa‑i cunoasca pe regii, printii, bogatasii, decoratii si vedetele de la petrecerea secolului, ca se si pomeneste printre ei cu grasul de Berurier, care i‑a tras clapa si i‑a furat invitatia. Si‑asa, din asasin in asasin, din femeie fatala in femeie fatala, din aventura in aventura, se lamureste San‑Antonio ca paradisul de pe insula din Pacific care l‑ar fi inspirat sa reformeze intreaga religie nu e chiar atat de paradisiac, ba e mai degraba varianta de lux a infernului.