Tara pe care o iubesc

În vremurile grele ale Primului Război Mondial a fost o regină care a stat la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grijă năpăstuiţilor. Această regină pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai fusese timp să se dăltuiască un nume. Mai bine de jumătate din teritoriul ţării sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul şi curtea regală trebuiseră să plece într-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării. Ştia prea bine că o regină nu poate fi luată prizonieră şi că trebuie să lupte şi să le insufle curaj şi celor plecaţi de acasă, şi celor rămaşi sub duşman. Aşa s-a născut sfâşietorul poem în proză Ţara pe care o iubesc, din pasiune, din datorie şi din îndemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu mulţi suverani îl au, locurile sale dragi: palatul şi mânăstirea Cotroceni, castelul şi pădurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, mânăstirile şi culele din Vâlcea, gurile Dunării, ţărmurile Mării Negre şi ruinele aşezărilor antice. Regina era Maria, o prinţesă născută într-o ţară îndepărtată, care a reuşit să redea neînchipuit de bine farmecul ţării sale de adopţie, România.

„În sinea mea ceva îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinuturile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare. Dar cum să intri în legătură directă şi apropiată cu poporul? Cum aş putea eu, ca regină, să îmi fac glasul auzit de mii şi mii de oameni?“