Texte alese

În cartea sa de Memorii, părintele Constantin Virgil Gheorghiu mărturisea: „De la mama am învățat că poezia este o operă de utilitate publică. Poetul scrie versuri care nu sunt auzite doar pe pământ de oameni, ci și în cer, de Însuși Dumnezeu”. Continuând ideea anterioară putem adăuga că imnografia este, de fapt, o poezie cerească transpusă pe înțelesul oamenilor. Imnograful, spre deosebire de poet, își ia inspirația din experierea harului dumnezeiesc și traduce limba veșniciei în cuvintele noastre sărace, pământești. Vasile Voiculescu își încheia un frumos sonet cu următoarele cuvinte: „Ci smulg tăriei verbul de dincolo de fier, / Și orice vers ce-ți dărui i-un fir de nemurire”.

Bun cunoscător al dialecticii și filozofiei antice, al scrierilor patristice și al dogmelor bisericești, Sfântul Ioan Damaschin (c. 676 – † 4 dec. 749) a strălucit și prin talentul său imnografic, un veritabil dar primit de la Dumnezeu. Această calitate deosebită a înfrumusețat nu doar cântările bisericești rămase de la el până în zilele noastre, ci și celelalte scrieri ale sale, fie că vorbim despre monumentala sa operă, Dogmatica, de lucrările împotriva ereziei iconoclaste, de cuvântările rostite cu diferite ocazii sau de tratatele sale cu o puternică influență filozofică.

A scrie într-un mod poetic este dovada unui suflet transfigurat de bucuria trăirii alături de Dumnezeu. Și chiar atunci când lucrează în sfera dogmaticii, un domeniu care este caracterizat printr-un grad înalt de cunoaștere și redare precisă a termenilor, Sfântul Ioan Damaschin reușește să păstreze caracteristica poeziei. […]

În textele cuprinse în volumul de față, Sfântul Ioan Damaschin ne vorbește despre tot ceea ce ar trebui să reprezinte poezia vieții noastre: legătura de iubire cu Dumnezeu. A iubi și a fi iubit pentru veșnicie este împlinirea supremă a omului și pentru aceasta a fost creat de Dumnezeu. De aceea, un mare poet ca V. Hugo nu a greșit când a spus că: „a pierde iubirea este uneori la fel de grav ca a-ți pierde sufletul”. Iar a pierde poezia propriei vieți înseamnă, uneori, a uita adevărata limbă a sufletului, cea a veșniciei.