Filozofie

"A venit, doar, pentru noi momentul sa ne intrebam ce este filosofia. Si nu incetaseram s-o facem inainte si detineam deja raspunsul care nu s-a schimbat: filosofia este arta de a forma, de a inventa, de a confectiona concepte. Trebuia, insa, nu doar ca raspunsul sa adaposteasca in sine intrebarea, mai trebuia si ca el sa determine un moment, un prilej, niste imprejurari, niste peisaje si niste personaje, niste conditii si niste necunoscute ale intrebarii."

Prin publicarea antologiei Filosofia americană, cititorul dispune, pentru prima oară în limba română, de o culegere de scrieri reprezentative din filosofia americană, de la origini pînă în prezent. Antologia a fost proiectată inițial în două volume, primul – cuprinzînd texte din filosofia americană clasică – fiind publicat în 1999 (Editura All, București). Volumul al doilea urma să cuprindă texte din filosofia americană contemporană, însă scrierile selectate nu au putut fi cuprinse în două volume. Ordinea în care a fost gîndită noua serie filosofică americană prevede publicarea selecției de texte contemporane în două volume (A și B), urmînd ca, în final, să fie reeditat volumul apărut la editura ALL, dînd astfel posibilitatea consultării împreună a celor trei volume.
Traducerea a fost realizată, în ordine alfabetică, de către Adrian Ciupe, Adriana Fekete, Cristina Inoan Tapalagă, Eugenia Irimiaș, Marius Jucan, Delia Marga, Ștefan Oltean, Maria Petruț, Emilia Plăcintar, Delia Popescu, Teodora Popescu, Virgil Stanciu, Mariana Toma. (Delia Marga)

O nouă ediție a unuia dintre textele filosofice fundamentale, care a marcat decisive dezvoltarea filosofiei moderne, continuînd să alimenteze gîndirea filosofică contemporană. Ediția revizuită conține și trei texte inedite în limba română.
„Cînd citeşti cărţile lui Hume, te cuprinde mirarea că, după el, atîţi filosofi, între care unii de mare prestigiu, au putut să scrie atîtea obscurităţi şi să găsească, pentru ele, cititori recunoscători. Hume a influenţat în mod durabil dezvoltarea celor mai buni filosofi de după el” (Albert Einstein).

David Hume (1711-1776), filosof, istoric si economist, reprezentant al Iluminismului britanic. Considerat părintele scepticismului modern, a fost un critic al oricărui fel de gîndire dogmatică. Este mai ales cunoscut pentru poziţiile sale originale privind cauzalitatea, identitatea personală, etica şi teoriile politice. Printre scrierile sale cele mai importante se numără: Tratat asupra naturii umane (1739), Eseuri morale si politice(1741), Cercetare asupra intelectului omenesc (1748), Cercetare asupra principiilor moralei (1751), Istoria Angliei (1754), Istoria naturală a religiei(1757), Dialoguri asupra religiei naturale (postume, 1779).

Volumul de faţă reuneşte trei texte (traduse acum pentru prima dată în limba română), pe care le prezentăm într-o ordine ce nu reflectă cronologia scrierii lor: Giordano Bruno, De uinculis in genere (1588), Desiderius Erasmus, Panegyricus ad Philippum (1504) şi Institutio principis Christiani (1516). Ele stau sub semnul tehnicilor de manipulare – ca teoretizare, în micul tratat al lui Giordano Bruno, şi exemplificare, în cele două scrieri ale lui Erasmus, care aspiră implicit să-l modeleze pe Filip cel Frumos printr-un elogiu amplu şi, un deceniu mai tîrziu, să-i pună dinainte fiului acestuia, viitorul împărat Carol Quintul, o „oglindă” (de tipul Fürstenspiegel) a principelui ideal, capabil să îşi modeleze la rîndul său supuşii prin pilda propriului său comportament, atent studiat.
Citirea celor două opuscule erasmice prin prisma „înlănţuirilor” lui Bruno poate oferi o perspectivă care le sporeşte interesul, adăugîndu-se calităţilor recunoscute ale textului (literare, istorice şi politice). Pe de altă parte, micul tratat al lui Bruno (inclus de editori în Opere magiche şi elogiat de comentatori pentru îmbinarea într-o structură unică a magiei, erosului şi mnemotehnicii) este de o densitate care îl recomandă ca o lectură în sine. (Ioana Costa)

Este uimitor că atît de mulți oameni de știință, filosofi și teologi cred că există un conflict serios între știință și religia teistă. În această superbă carte, cel mai de seamă filosof al religiei lămurește, cu inteligența și perceptivitatea caracteristică, de ce nici unul dintre motivele principale pentru credința că există un astfel de conflict nu are nici pe departe succes. (Michael Bergmann, Profesor de filosofie, Purdue University)

Alvin Plantinga (n. 1932) este un filosof analitic american, profesor emerit de filosofie John A. O’Brien la Universitatea Notre Dame. Foarte cunoscut pentru scrierile sale de filosofia religiei, epistemologie, metafizică, este autor al cărţilor God and Other Minds (1967), The Nature of Necessity (1974), Essays in the Metaphysics of Modality (OUP, 2003) şi Warranted Christian Belief (OUP, 2000).

„Antisemitismul îi abate pe oameni în mod deplorabil de la efortul real care le este cerut. El le abate privirea de la cauzele reale ale răului lor – care își are sălașul în același timp în inima noastră egoistă și mincinoasă și în structurile sociale care sînt în cauzalitate reciprocă cu această mizerie morală – pentru a-i ațîța împotriva unei mulțimi inocente, asemenea unui echipaj mizerabil care, în loc să lupte împotriva furtunii, ar vrea să arunce peste bord o parte din tovarășii săi, așteptînd ca toți să încerce să se omoare unii pe alții și să dea foc vasului în care este îmbarcată omenirea visătoare.
Rasiștii rămîn tributari Vechiului Testament, iar comuniștii Noului [Testament]. Primii au extras din Scripturile evreilor, pentru a o corupe, ideea unei rase predestinate, a unui popor al lui Dumnezeu; ceilalți au primit de la Evanghelie, denaturînd-o, ideea eliberării universale și a fraternității umane”. Jacques Maritain

Cartea despre măr și moarte este un dialog pseudo-aristotelic de provenienţă arabă, care a străbătut ulterior patru culturi medievale. După tiparul socratic din dialogul Phaidon, textul repune în scenă ultima conversație a filosofului cu discipolii săi, dezvoltînd teme precum imortalitatea sufletului, lipsa de teamă a filosofului în fața morții şi valoarea supremă a filosofiei. Astfel, opusculul a contribuit la formarea unei reprezentări inedite a filosofului în Evul Mediu, mai ales fiindcă latinii au găsit în pretinsul testament al lui Aristotel un argument puternic al compatibilităţii sale cu teologia creştină.

Traducere de Gheorghe Guțu

 

„Una dintre marile cărţi despre condiţia umană.“ — GABRIEL LIICEANU

 

Ce să fac?

Moartea mă urmărește și viaţa trece în goană.

Învaţă-mă să nu fug de moarte și să nu las să-mi treacă viaţa.

Dă-mi curaj în înfruntarea greutăţilor și liniște deplină în faţa inevitabilului.

Dezleagă-mă din strânsoarea timpului.

Arată-mi că preţul vieţii nu stă-n durata ei, ci în felul cum o folosești, că se poate întâmpla, ba chiar se și întâmplă foarte des, ca unul care-a trăit foarte mult să fi trăit prea puţin.

Spune-mi de câte ori merg la culcare: „S-ar putea să nu te mai trezești“, și la trezire: „S-ar putea să nu mai dormi niciodată“.

Spune-mi la plecare: „S-ar putea să nu te mai întorci“, și la venire: „S-ar putea să nu mai pleci“.

După ce însă vei scăpa de această boală, orice schimbare a locului îţi va face plăcere.

Chiar dacă ai fi gonit la capătul lumii, în orice colţ sălbatic de ţară te-ai așeza, acea așezare, oricum ar fi, îţi va părea primitoare.

Interesează mai mult în ce stare de spirit mergi decât unde mergi și, de aceea, nu trebuie să ne legăm sufletul de nici un loc.

Trebuie să trăim cu această convingere: nu m-am născut pentru un singur colţ de lume; patria mea este întreg universul…

Căci acum nu călătorești, ci rătăcești mânat fără voie și schimbi loc după loc când ceea ce cauţi, o viaţă frumoasă, se află în orice loc.

 

„Nici retrasă vieţuire filozofică, mângâiere comodă a unui spirit mandarin, nici viaţă politică numai, pentru care idealul este vană podoabă, ci zbatere dramatică între forma supremă a omului, înţeleptul stoic, ce ridică pe om la măsura zeilor, și tristele împrejurări ale vremii neroniene, ce-i împovărau conștiinţa târâtă în abjecţia unei epoci fără seamăn. La aceasta, intuiţia vie că trăiește un sfârșit de lume, încercarea de salvare a bunului suprem, valoarea morală, presimţirea lumii noi ce se năștea, tonul „creștin“ al atâtor idei. Seneca este primul om modern.“ — GHEORGHE GUŢU

 

Pe copertă: Seneca cel Tânăr, în singurul portret identificat cu certitudine (marmură, prima jumătate a sec. III; figura lui Seneca este reprodusă probabil după un original din sec. I). Staatliche Museen, Antikensammlung Berlin.

 

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?

Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.

Valorile, ideile după care s-au călăuzit îndeobşte filozofii apar în această operă târzie a lui Nietzsche drept idoli, drept zei care au încremenit într-o eternitate stătută şi a căror evoluţie pe scena lumii, prin urmare, s-a încheiat.

O iniţiere în domeniul fascinant al descifrării apariţiilor şi al descoperirii originalităţii lucrărilor, avându-l ca "profesor" pe unul dintre cei mai importanţi filozofi francezi, Paul Ricoeur.

Esoterism şi ocultism.
Surse antice şi medievale ale curentelor esoterice moderne.

Aspecte esoterice în gândirea epocii târzii a Imperiului Roman.
Aspecte esoterice în gândirea Evului Mediu timpuriu.

Neoplatonism şi hermetism în secolul al XII-lea.
Mize filozofice, alchimie, mistică în secolul al XIV-lea.

Volumul de fata cuprinde cateva dintre cele mai importante texte ale gandirii heideggeriene tarzii, care se disting printr-o profunda originalitate si densitate a limbajului. Ele atesta, inainte de toate, incercarea statornica facuta de filozoful german, in ultima perioada a vietii sale, de a vorbi „altfel decat in limbajul metafizicii".

"Vorlesungen uber die Philosophie der Geschichte" (Prelegeri de filosofia istoriei) este considerata una dintre cele mai importante opere ale filosofului german. In aceasta carte (care reprezinta o serie de prelegeri despre istoria universala) este sintetizat sistemul sau filosofic.

Cartea de fata isi propune sa raspunda la una dintre intrebarile fundamentale ale filozofiei: ce este metafizica? Metoda la care autorul face apel este una tematica si totodata istorica.

-

Lipsita de evenimente cum a fost, viata celui care a regandit din temelii cunoasterea umana i-a intrigat totusi pe contemporani. In special in ultimii sai ani, aureolat de celebritate, Kant a avut parte de o serie de discipoli care i-au stat alaturi si au relatat in amanunt cum isi petrecea ziua, ce lucruri il interesau cu deosebire si ce ganduri le impartasea apropiatilor sai.

A urmari istoria conflictului subteran dintre experimentarea "mistica" si experimentarea "stiintifica" inseamna a da seama de toate transformarile care au condus la nasterea lumii moderne.

Karl Marx e un gânditor din veacul al XIX-lea, care a avut norocul nenorocos de a fi fost expropriat, în scopuri partizane, de forţe politice şi ideologii corespunzătoare din secolul următor.

Reactualizarea lui ambiguă, fidelă şi trădătoare cu schimbul, n-a reprezentat un caz singular; un destin similar avea să-l vizeze, o vreme în paralel, şi pe Friedrich Nietzsche, chiar dacă într-o direcţie opusă, manipulat de unii dintre presupuşii săi adepţi şi urmaşi.

Drama celor pe care i-am numit „vinovaţi fără vină” m-a preocupat de-a lungul deceniilor, printre ei numărându-se nu numai, dar cu precădere tocmai Marx şi Nietzsche. Un astfel de interes dual îşi avea justificarea în faptul că au fost revendicaţi, ca „părinţi fondatori”, de două extreme ale poziţionării sociale din timpul vieţii mele.

În speţă, interogaţia despre Marx privea măsura în care textele lui se dovedeau răspunzătoare pentru malformaţiile „socialismului real” ori „multilateral dezvoltat” din estul Europei – sau se sustrăgeau efectiv unei asemenea identificări fatale. (…)

Antologarea propusă e un instrument de intrare în posesia măcar câtorva aliniamente ale gândirii lui Marx. Ea ar putea fi utilă unor politologi, sociologi, istorici, economişti, dornici să nu se blocheze în resentimente, ca o primă treaptă de cunoaştere. Miza pe care mi-am propus-o e tocmai susţinerea acelui început de familiarizare, care apoi să deschidă o posibilă aprofundare, cu dezacordurile sau acordurile corespunzătoare. Am mai spus cu diverse prilejuri: în termenii vechi-testamentari, din I şi II Regi (Samuel), Marx nu este un „câine mort” – după cum, potrivit spuselor lui, nici Spinoza şi nici Hegel n-au meritat acest calificativ infamant. E cu totul altceva tentativa de a-i aplica întrebarea pe care faţă de Hegel a formulat-o Benedetto Croce: „ce e mort şi ce e viu” din moştenirea lui Marx?

Răspunsul îl vor aproxima mulţi, în confruntări deschise. Tot aşa cum, în intenţia mea subtextuală, deschis rămâne şirul sugerat de numărul fragmentelor culese şi adnotate aici: 1 2 3 4… (Ion Ianoși)

Cu ani în urmă, Dragoș Grusea îmi mărturisea că filosofia i-a distrus viaţa: l-a rupt de vraja cuvenită vărstei şi l-a împins în copca dureroasă a gândirii lucide. Culmea e că mi-o spunea cu aerul unui ins uşurat, al cărui suflet scăpase de o povară ingrată, a cărei apăsare ameninţa să-i înăbuşe elanul. Atunci am înţeles că distrugerea de care vorbea fusese de fapt o mare eliberare. Departe de a-l strivi, disciplina conceptelor îl scăpase de pericolul de a-şi irosi viaţa în agitaţii oarbe. Scutit de amețeala unei tinereţi sortite a se rata în numele senzaţiilor tari, tânărul păşea în empireul abstracţiilor înalte, în al căror perimetru avea să-şi cizeleze în chip strălucit gândirea. Astăzi, pe deplin format, Dragoş Grusea e un fin cunoscător al idealismului german, la erudiţia căpătată adăugându-se înlesnirile de limbă, deoarece scrie limpede despre distincţii fioros de subtile. În plus, are nas de copoi: simte autorii la care ideologia a sugrumat filosofia, cum la fel simte făcătura diletantă cu aparenţe speculative.
Volumul de față, avându-i drept țință pe Goethe, Kant și Nietzsche, cărora Dragoș le scoate mațele la propriu, până într-atât de adâncă e analiza pe care le-o face, dovedește o putere a minții care îl scoate din rîndul exegeților și îl așază în cinul gânditorilor. După cele trei judecăți temporale din finalul cărții (de permutare, stră-mutare și transmutare a timpului), nu-mi rămâne decât să aștept noua tablă de categorii a eonului în care omenirea e pe cale să intre. Dacă nu o va da Dragoș Grusea, nu o va da nimeni la noi. (Sorin Lavric)

Nu putem concepe filozofia istoriei ca pe ceva separat de filozofie în general. Ea se ocupă de exemplificările adevărurilor generale stabilite de filozofie, pe care le vede întruchipate într-o manieră cît se poate de singulară şi contingentă. Cum ar putea fi manifestate certitudinile filozofiei de realitatea istorică dacă nu într-o manieră mai mult sau mai puţin conjecturală? Tocmai pentru că filozofia istoriei înseamnă întoarcerea finală a cunoaşterii filozofice la individual şi la contingent îi este ei absolut imposibil să aibă (cum credea prosteşte Hegel) acelaşi grad de certitudine ca metafizica. Dar cu toate acestea, în virtutea continuităţii sale cu întregul ansamblu al cunoaşterii filozofice, ea este filozofie. Este filozofie readusă la realitatea cea mai individuală – mişcarea, mersul însuşi al istoriei umane în timp.

Nu există problemă mai fundamentală pentru filozofia istoriei decît aceea a relaţiei dintre libertatea divină şi libertatea umană în modelarea istoriei. Planul etern al lui Dumnezeu nu trebuie conceput în termeni antropomorfici, ca un fel de scenariu scris în prealabil. Concepţia adevărată e că planul divin este imuabil odată fixat din eternitate. Dar este fixat din eternitate numai dacă se ţine cont de slăbiciunea liberă a omului, pe care Dumnezeu o vede în prezentul Său etern. Omul intră astfel în planul etern. Nu ca să-l modifice! Ar fi o absurditate să spui asta. El intră în însăşi compoziţia planului etern şi în fixarea lui veşnică prin puterea sa de a spune nu. Şi slava libertăţii divine este să creeze o lucrare cu atît mai frumoasă, cu cît îi îngăduie mai mult celeilalte libertăţi să o distrugă, pentru că din abundenţa de distrugeri ea singură poate extrage o supraabundenţă de fiinţă. (Jacques Maritain)

Societatea occidentală contemporană pune mai mare preț pe moderaţie decât pe reacţia violentă şi preferă compromisul în locul conflictului. Plecând de la analiza faimosului prim vers al Iliadei, care devine o meditaţie asupra valorii mâniei ca factor de consolidare politică, Sloterdijk discută pe rând etosul creştin, comunist, islamist şi arată, dimpotrivă, că rezervele de furie şi resentiment ale populaţiilor pot fi traduse pozitiv, așa cum s-a întâmplat adesea de-a lungul istoriei, în soluţii şi structuri politice.

Pe urmele lui Nietzsche, cel mai în vogă filosof german urmăreşte în datele ei genealogia ideologică a acestui afect universal şi ne vorbeşte, cu erudiţie şi polemic, despre valenţele istorice ale mâniei şi, mai important, despre rolul pe care-l are de jucat azi în resurgenţa mişcărilor violente. 

În devenirea ființei istorice, timpul rostirii îl include şi pe Constantin Noica, un alt semădău preocupat de cuvintele şi sufletul limbii române, de gândul ce se înfiripă în orizontul universalului. Noica dă seama de cultura română și, mai ales, de posibilitatea rostirii filosofice. Pentru el, limba română este o limbă care „poartă cu ea întregul logos-ului, chiar dacă nu este limbă universală”, fiind astfel potrivită să însuflețească gândirea și să-i dea întruchipări originale. (Florea Lucaci)

Cele arătate pe parcursul acestei lucrări credem că îndreptățesc aprecierea lui Tudor Vianu, după care „Lucian Blaga este un om de știință, preocupat să distingă, să clasifice, să ordoneze o materie intelectuală de care se apropie cu minuțiile unui analist”. La care putem adăuga sublinierea lui Vasile Băncilă – despre care filosoful nostru spunea la un moment dat că este „cel mai prețios exeget” al operei sale din generația mai nouă –, tânărul brăilean de atunci socotind că  Blaga „a încercat să facă pentru inconștient ceea ce Kant a făcut pentru conștiință”. Și, adăugăm noi, a încercat să lărgească hotarele logicii pentru a face loc metodologiei conceptelor dogmatice, fără de care nu am găsi nicio cale rațională pentru cuprinderea transcendentului. (Ioan Biriș)

Acest volum se bazeaza pe un dialog intre Johannes Kabatek si Eugeniu Coseriu care se realizeaza, mai intai, printr-un interviu realizat de discipol maestrului ("Alteritate, toleranta si masochism"), unde se pune accent pe conceptul de corectitudine idiomatica. În cele ce urmeaza, Johannes Kabatek descrie opera si persoana lui Coseriu bazandu-se pe trei caracteristici care-l defineau pe lingvistul roman (memorie, logica si putere de munca). Iar in cele din urma, plecand de la edificiul coserian, ii dezvolta ideile si ajunge la texte precum cel despre intuitie si empirism sau la manifestul despre Slow linguistics, un text fundamental pentru lingvistica contemporana, care ar trebui sa fie un ghid pentru orice student si cercetator.
Prin aparitia acestui volum lingvistii romani vor cunoaste nu doar mai bine opera si ideile coseriene, ci vor putea intra in contact cu ideile dezvoltate de unul dintre cei mai importanti discipoli coserieni, Johannes Kabatek, cel care se ocupa de Arhiva "Eugeniu Coseriu" din Tubingen.

La o prima vedere, Descartes (in Meditatii despre filosofia prima) il urmeaza pe Augustin: cu peste un mileniu mai inainte, acesta a scris Solilocvii cu privire la aceleasi teme, Dumnezeu si sufletul.
Privind insa in profunzime, cele doua abordari sunt complet diferite. Augustin se afla la originea unei lungi traditii cu privire la suflet (alaturi de Sfantul Pavel), ce face din acesta casa Adevarului; Descartes, pe de alta parte, inaugureaza o epoca in care nu sufletul, distrus de fapt de Descartes, este eroul principal, ci ratiunea.
Avem aici schitata o parte din problema centrala a acestei cercetari: care este elementul fundamental al omului mileniului trei? Ce urmeaza dupa epoca sufletului si epoca ratiunii? Vedem cu totii cum unii se (si ne) caracterizeaza drept postmoderni, adica drept cei care venim dupa modernitate: sa nu fie nimic dupa modernitate? Sa fi distrus ratiunea chiar totul?
Lucrarea de fata are in centru spiritul, caci suntem convinsi ca, dupa suflet si ratiune, spiritul este cel care ne unifica si ne face mai buni, intr-o lume plina de provocari, inclusiv de cele generate de epidemia de coronavirus.
Mileniul trei va fi al spiritului sau nu va fi deloc.

Despre povești este cel de-al doilea volum al trilogiei intitulate Philosophy at the Limit (Filozofia la limită), din care fac parte volumele The God Who May Be (Dumnezeul care poate fi, 2001) şi Strangers, Gods and Monsters (Necunoscuți, zei şi monştri, 2003).

Richard Kearney (n. 1954), filozof și scriitor, este profesor în cadrul Departamentului de Filozofie, la Boston College. A predat, ca profesor invitat, la University College Dublin, la Sorbona (Paris), Universitatea Catolică Australiană și Universitatea din Nisa și a ținut cursuri la prestigioase universități precum Harvard, Yale, Princeton, Oxford, Cambridge, Universitatea din Roma, Columbia University ș.a. Discipol al lui Paul Ricœur și Emmanuel Levinas, Kearney are, intelectual vorbind, o dublă apartenență, europeană și americană.

Kearney a publicat peste 20 de volume de filozofie și literatură (printre care două romane și un volum de poezie) și a coeditat peste șaisprezece titluri. Este membru al Academiei Regale Irlandeze și a fost membru în Consiliul Artelor din Irlanda (1992-1995), cofondator și președinte al Școlii Irlandeze de Film (1994-2002). Ca intelectual public irlandez a participat (în 1983, 1993 și 1995) la elaborarea unor propuneri pentru acordul de pace cu Irlanda de Nord. Între 1988 și 2014 a realizat o serie de programe de radio și televiziune, pe teme literare și filozofice, difuzate de mass-media britanice și irlandeze. A coordonat, între 2000 și 2013, împreună cu Simon Critchley, colecția „Thinking in Action” a Editurii Routledge (în cadrul căreia a apărut și volumul de față). Din 2008 este director al Guestbook Project – Hosting the Stranger: Between Hostility and Hospitality.

Dintre volumele publicate: The Wake of Imagination: Toward a Postmodern Culture (1987); Poetics of Modernity (1995); Poetics of Imagining. Modern to Post-Modern (1998); The God Who May Be (2001); Strangers, Gods and Monsters: Interpreting otherness (2003); Anatheism: Returning to God after God (2010); Reimagining the Sacred (volum coeditat cu Jens Zimmermann, 2016); Sam’s Fall, Walking at Sea (romane); Angel of Patrick’s Hill (volum de poezii).

Această lucrare cuprinde traducerea unor texte inedite și oferă o interpretare amplă asupra operei lui Nietzsche și a conceptului de nihilism.

Parcurând lucrarea, cititorii vor descoperi cum Heidegger, Colli, Montinari sau Simon analizează sistemului filosofic conceput de Neitzsche,  accentuând modul în care acesta a cercetat ontologia umană și imperiul voinței.

Nihilismul, din perspectiva lui Neitzsche, este o stare de spirit care pune sub semnul întrebării natura a tot ceea ce este clădit, la nivel conceptual și faptic, de către om. Filosofia sa îndeamnă la analizarea setului de valori stabilit, și mențiunut prin tradiții,  punând accent pe faptul că omul este cel care crează, și nimic nu se află în afara sa.

 „În principal tema nihilismului este tratată ca «nihilism european» (Nietzsche, Heidegger ș.a.) implicând de fapt critica lumii moderne, dar și propria «depășire» (Überwindung des Nihilismus), căci «nihilismul european» este pentru Nietzsche „întreaga istorie a gândirii europene” și poate fi depășit, dar, „depășirea nu poate să fie iarăși obiect al unei morale a imperativului sau a unei încordări morale”, ci perspectiva unei ontologii morale, luată sub specia devenirii (J. Simon, Nietzsche und das Problem des europäischen Nihilismus, în: „Nietzsche-Kontrovers”, 1984, p. 16, 17). Fondul concepției lui Nietzsche, sub formula «Überwindung des Nihilismus» (Depășirea, învingerea nihilismului) îl constituie valoricul, creația, nu forța: „Eu însumi am căutat o justificare estetică: cum e posibilă urâțenia lumii: Eu am luat voința către frumos, către persistența în forme asemănătoare ca un mijloc de păstrare temporară – și salvare: fundamentul îmi pare însă ceea ce este Etern‑Creator (das Ewig-Schaffende), legat de suferință ca ceea ce trebuie să fie Etern‑Distrugător (das Ewig-Zerstören-Mussende)” (Fr. Nietzsche, Nachgelassene Fragmente 1885‑87, în: SW 12, p. 113)”.

Structurată în zece părți – Amoralistul, Subiectivismul: reflecții inițiale, Interludiu: relativismul, Subiectivismul: alte reflecții, „Bun”, Binele și rolurile, Standardele morale și trăsătura distinctivă a omului, Dumnezeu, moralitate și prudență, Care este obiectul moralității? , Utilitarismul – la care se adaugă Prefața la această ediție și la ediția „Canto”, cartea reprezintă o propedeutică în studiul filosofiei morale și cuprinde, într-un mod sintetic, problemele centrale ale acestei discipline.

Moralitatea. O introducere în etică s-a dorit să fie un semnal de alarmă asupra sterilității discuțiilor morale, axate pe probleme meta-etice despre natura judecății morale, despre posibilitatea cunoașterii morale, ș.a.m.d.; abordare ce a dominiat o bună perioadă de timp această ramură a cercetării filosofice, în detrimentul discuțiilor despre chestiuni etice de ordinul întâi, cum ar fi avortul, feminismul sau subnutriția. Deși în prezent, filosofia morală nu mai igonoră problemele etice de ordinul întâi, lucrarea lui Bernard Williams rămâne actuală, tocmai prin faptul că filosoful acordă o mare atenție identificării unui „stil” al filosofiei morale și al fenomenelor morale, în sine, așa cum sunt sesizate în propria experiență și imaginație.

Potrivit autorului, în Prefața la ediția „Canto”: „La începutul cărții de față vorbesc despre problemele găsirii unui stil al filosofiei morale. Cred și acum că aceste probleme sunt reale și, totodată, că filosofia morală antrenează asemenea chestiuni într-o măsură mai mare decât multe alte arii ale filosofiei.

(...)

Filosofia ne îndeamnă (poate mai insistent acum decât atunci când am scris aceste rânduri) să ne întrebăm dacă ceea ce spunem în domeniul moralității este adevărat. Un lucru pe care l-am simțit scriind lucrarea de față și pe care îl simt și acum, încă mai acut, este că e vital să nu uităm și o altă întrebare legată de moralitate și de filosofia moralei – cât de sincer sună ceea ce spunem”.

„Sensul vieții vine din noi, nu e un dar din afară; el întrece cu mult în frumusețe și stăruință orice rai la care oamenii au putut vreodată visa sau tânji”.

(Richard Taylor)

Viața are sau nu un sens? Ce răspunde teoria creștină la această întrebare? Dar cea științifică? Este posibilă viața după moarte? Iată întrebările la care toți cei pasionați de filosofie pot găsi un răspuns, citind acest volum.

Gânditori de renume –  precum R. Taylor, J. Wisdom, J. Huxley, A. Grzegorczyk și C.J. Ducasse –  prezintă, în această carte, unghiuri filosofice distincte din care problema sensului vieții poate fi privită.

„Perspectiva filosofică în general e aceea a analizei conceptuale, a explicației raționale și argumentării, a încercării de a clarifica gândurile noastre cu privire la un asemenea subiect asociat îndeobște cu sentimentul, cu credința irațională, cu inefabilul. Reflecțiile incluse în acest volum nu reprezintă un răspuns definitiv; ele sunt doar reperele unui început”.

(Valentin Mureșan)