Filozofie

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020.

„In carticica de fata incerc sa formulez ceea ce cred despre locul omului in univers si despre posibilitatile sale de a accede la o viata implinita. Cu exceptia astronomiei, omenirea nu a dobandit priceperea de a previziona viitorul; in sfera lucrurilor omenesti putem vedea ca exista forte ce contribuie la fericire si altele ce favorizeaza nefericirea. Nu stim care din cele doua va precumpani, dar, pentru a actiona chibzuit, trebuie sa fim constienti de amandoua. Nu am cum sa dovedesc ca viziunea mea despre valorile vietii este corecta; pot doar sa enunt aceasta viziune si sa sper ca ea va fi imbratisata de cat mai multa lume. Viziunea mea este aceasta: Viata demna de trait este cea inspirata de iubire si calauzita de cunoastere.“ (Bertrand Russell)

Saul Kripke (n. 1940, New York) a început să arate o înzestrare matematică deosebită și un interes puternic pentru întrebări filosofice la o vârstă fragedă. La 15 ani a dezvoltat o semantică pentru logica modală cuantificată, iar demonstrația sa a completitudinii semanticii modale a apărut în The Journal of Symbolic Logic, atunci când avea 19 ani.

A primit o diplomă de bachelor în matematică la Harvard în 1962 și a fost ales membru al Harvard Society of Fellows în 1963. Devine apoi lecturer la Princeton (1965 și 1966) și la Harvard (1966‑1968). Este numit profesor asociat (conferențiar) la The Rockefeller University în 1968 (apoi profesor în 1972) și McCosh Professor of Philosophy la Princeton University în 1977. Actualmente este profesor emerit la City University of New York. Kripke a fost cea mai tânără persoană invitată vreodată să susțină Prelegerile John Locke (1973) la Oxford și, datorită reputației sale extraordinare în comunitatea academică internațională, a primit multe titluri onorifice.

Kripke este unul dintre cei mai importanți și mai influenți filosofi analitici din ultima parte a secolului XX. Este totodată unul dintre logicienii matematicieni de frunte, care a adus contribuții epocale în domeniul logicii modale (este inventatorul „semanticii lumilor posibile”), al logicii intuiționiste și în teoria mulțimilor. Principalele contribuții ale lui Kripke se înscriu în aria metafizicii, filosofiei limbajului, epistemologiei, filosofiei minții, filosofiei logicii și matematicii. A propus de asemenea o nouă teorie a adevărului care urmărește să evite problema paradoxelor semantice, cum ar fi paradoxul „mincinosului”.

Lucrări principale: „A Completeness Theorem in Modal Logic” (1959), „Semantical Considerations on Modal Logic” (1963), Naming and Necessity (1972), „Outline of a Theory of Truth” (1975), „A Puzzle About Belief” (1979), Wittgenstein on Rules and Private Language (1982), Philosophical Troubles. Collected Papers (vol. I, 2011), Reference and Existence (2013).

Aristotel s-a nascut la Stagira, in Macedonia, in anul 384 i.Chr (i s-a spus, de altfel, si „Stagiritul“). Tatal lui, Nicomah, a fost medicul personal al regelui macedonean Amyntas al III-lea, bunicul lui Alexandru cel Mare. La Pella, capitala Macedoniei, s-a imprietenit cu Filip, unul dintre cei trei fii ai regelui. Probabil sprijinit de acesta, in 367 i. Chr. a plecat la Atena pentru a-si desavarsi studiile: s-a inscris mai intai la scoala lui Isocrate, apoi la Academia lui Platon. A ramas aici 20 de ani, dovedindu-se mai intai un elev stralucit, apoi un profesor si un ganditor pe masura maestrului sau. Dupa moartea lui Platon, in 347 i.Chr., un nepot al acestuia, Speusipos, a preluat conducerea Academiei. Aristotel a plecat la Assos, in Troada, apoi, in 343, a fost chemat la Pella, la curtea lui Filip, pentru a desavarsi educatia tanarului Alexandru (cel care avea sa ramana in istorie ca Alexandru cel Mare). In 340 s-a intors la Stagira, dar nu pentru multa vreme. Pacea impusa de Macedonia cetatilor grecesti i-a dat prilejul sa revina la Atena, unde a infiintat propria lui scoala – Liceul (Lykeion sau scoala peripatetica). Va preda aici timp de doisprezece ani si isi va continua neobosit cercetarile. In 323, odata cu moartea lui Alexandru, la Atena a rabufnit vechea dusmanie fata de macedoneni. Aristotel s-a refugiat la Chalcis, unde a murit un an mai tarziu. Vastul sistem filozofic si stiintific conceput de Aristotel, uimitor prin diversitate (logica, teologie, politica, estetica, fizica, astronomie, zoologie etc.) si profunzime, a stat la baza gandirii medievale crestine si islamice si a fost axul culturii Occidentului pana la sfarsitul secolului al XVII-lea. Din cele peste 150 de lucrari care ii sunt atribuite (Diogenes Laertios mentiona 145), s-au pastrat mai putin de 50. Categoriile, Topica, Metafizica, Politica, Etica nicomahica sunt cateva dintre scrierile sale, toate traduse in romaneste.

CONSTANTIN NOICA (Vităneşti-Teleorman, 12/25 iulie 1909 – Sibiu, 4 decembrie 1987). A debutat în revista Vlăstarul, în 1927, ca elev al liceului bucureştean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti (1928-1931), absolvită cu teza de licenţă Problema lucrului în sine la Kant. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei şi membru al Asociaţiei „Criterion“ (1932-1934). După efectuarea unor studii de specializare în Franţa (1938-1939), şi-a susţinut în Bucureşti doctoratul în filozofie cu teza Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou, publicată în 1940. A fost referent pentru filozofie în cadrul Institutului Româno-German din Berlin (1941-1944). Concomitent, a editat, împreună cu C. Floru şi M. Vulcănescu, patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu şi anuarul Isvoare de filosofie (1942-1943). A avut domiciliu forţat la Câmpulung-Muscel (1949-1958) şi a fost deţinut politic (1958-1964). A lucrat ca cercetător la Centrul de logică al Academiei Române (1965-1975). Ultimii 12 ani i-a petrecut la Păltiniş, fiind înmormântat la schitul din apropiere.

Cărţi originale, enumerate în ordinea apariţiei primei ediţii: Mathesis sau bucuriile simple (1934), Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz şi Kant (1936), De caelo. Încercare în jurul cunoaşterii şi individului (1937), Viaţa şi filozofia lui René Descartes (1937), Schiţă pentru istoria lui Cum e cu putinţă ceva nou (1940), Două introduceri şi o trecere spre idealism (cu traducerea primei Introduceri kantiene a Criticii judecării) (1943), Jurnal filozofic (1944), Pagini despre sufletul românesc (1944), „Fenomenologia spiritului“ de G.W.F. Hegel istorisită de Constantin Noica (1962), Douăzeci şi şapte trepte ale realului (1969), Platon: Lysis (cu un eseu despre înţelesul grec al dragostei de oameni şi lucruri) (1969), Rostirea filozofică românească (1970), Creaţie şi frumos în rostirea românească (1973), Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii româneşti (1975), Despărţirea de Goethe (1976), Sentimentul românesc al fiinţei (1978), Spiritul românesc în cumpătul vremii. Şase maladii ale spiritului contemporan (1978), Povestiri despre om (după o carte a lui Hegel: „Fenomenologia spiritului“) (1980), Devenirea întru fiinţă. Vol. I: Încercare asupra filozofiei tradiţionale; Vol. II: Tratat de ontologie (1981), Trei introduceri la devenirea întru fiinţă (1984), Scrisori despre logica lui Hermes (1986), De dignitate Europae (lb. germ.) (1988), Rugaţi­vă pentru fratele Alexandru (1990).

ANDREI VIERU a urmat studii de pian la Conservatorul din Bucureşti, ca elev al lui Dan Grigore. Din 1988 s‑a stabilit la Paris. A dat concerte atât în Franţa, cât şi în restul Europei. Socotit de critica muzicală un formidabil interpret al lui Bach, a înregistrat pentru prestigioase case de discuri Variaţiunile Goldberg, Arta Fugii, Clavecinul bine temperat, precum şi opere majore de Beethoven, Liszt sau Mussorgski. Când nu cântă la pian, Andrei Vieru scrie sau face cercetări în domenii ale matematicii precum teoria sistemelor dinamice şi teoria numerelor. A publicat eseuri în reviste din Franţa și România: NRF, Magazine Littéraire, Cahiers de l’Herne, Dilema, Observator cultural. În 2007 debutează la editura Seuil cu volumul Le gai Ecclésiaste (trad. rom. 2014, reed. 2019). În 2013 publică la editura Grasset volumul Éloge de la vanité (Elogiul vanității, apărut, în traducerea autorului, la Humanitas în 2016), pentru care primeşte Premiul Casanova (atribuit autorilor europeni de limbă franceză). A publicat în 2021, la editura Vendémiaire, o nouă traducere a teatrului lui Pușkin, însoțită de un eseu despre traducere și interpretare (vezi în Alexandre Pouchkine, Le Visiteur de marbre et autres oeuvres théâtrales). Critica franceză primeşte elogios cele trei volume, subliniindu‑le puritatea limbii şi descendenţa din tradiția moraliștilor francezi, asemuindu‑l pe Vieru cu La Rochefoucauld, Chamfort, Madame du Deffand, Charles‑Joseph de Ligne sau Cioran.

Pitagora sau Pythagoras (in greaca: Πυθαγόρας; n. secolul al VI-lea i.Hr., Samos, Egeea de Nord, Grecia – d. anii 490 i.Hr., Metaponto⁠, Basilicata, Italia, Metapontum⁠, Lucania⁠ a fost un filosof si matematician grec, originar din insula Samos, intemeietorul pitagorismului, care punea la baza intregii realitati, teoria numerelor si a armoniei. A fost si conducatorul partidului aristocratic din Crotone (sudul Italiei). Scrierile sale nu s-au pastrat. Traditia ii atribuie descoperirea teoremei geometrice si a tablei de inmultire, care ii poarta numele. Ideile si descoperirile lui nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor apropiati.

Pitagora a fost un mare educator si invatator al spiritului grecesc si se spune ca a fost si un atlet puternic, asa cum statea bine atunci poetilor, filosofilor (de exemplu, Platon insusi) si comandantilor militari. Pitagora era ionian, originar din insula Samos, dar a emigrat la Crotone, in Italia de sud, unde a intemeiat scoala ce-i poarta numele, cea dintai scoala italica a Greciei antice.

Scolii pitagoreice si in special lui Pitagora i se atribuie o serie lunga de descoperiri in domeniul matematicii, astronomiei, biologiei, embriologiei, medicinei, muzicii si in alte domenii stiintifice. Printre teoriile de baza ale pitagoreicilor, pozitia centrala este ocupata de doctrina despre numere, considerandu-se ca universul poate fi descris prin simbolurile matematice.

Numele initial al lui Porfir a fost Malchos, un cuvant care, asa cum ne spune chiar el, inseamna "rege". Tatal sau avea acelasi nume si era un om care se tragea dintr-o familie distinsa. Suidas afirma ca Porfir a trait in timpul domniei lui Aurelian si ca a murit in timpul lui Diocletian. Porfir insusi ne spune ca avea treizeci de ani cand a devenit elevul lui Plotin, lucru petrecut in al zecelea an al domniei lui Galienus; astfel, data nasterii sale a fost anul 233 d.Hr.

Dupa ce a parasit orasul natal, Tyr, capitala Feniciei, Porfir a ajuns la Atena, unde a studiat sub indrumarea lui Apolonios si a lui Longinus, ale carui vaste cunostinte si pricepere retorica i-au fost atat de folositoare lui Porfir, incat a ajuns sa fie laudat de profesorul sau. La varsta de douazeci de ani se duce pentru prima data la Roma, pentru a-l asculta pe Plotin, dar, avand in vedere ca ultimul isi intrerupsese cursurile in acea perioada, Porfir s-a intors in Orient. Despre cei zece ani care s-au scurs dupa aceea nu stim nimic.

La varsta de treizeci de ani, Porfir ajunge la Roma si isi propune sa invete filozofia lui Plotin. Porfir a castigat atat de complet aprobarea si increderea lui Plotin, incat a ajuns sa fie considerat de acesta drept podoaba scolii sale si i-a ingaduit o relatie in termeni foarte apropiati. Plotin l-a insarcinat in nenumarate randuri cu abordarea diferitelor controverse care apareau si i-a incredintat sarcina dificila si delicata de a-i corecta si aranja scrierile.

Legatura sa cu Plotin a durat aproape sase ani; la sfarsitul acestei perioade Porfir a plecat in Sicilia. Nu dupa mult timp, Plotin moare in Campania. Potrivit lui Eusebiu si Ieronim, Porfir ar fi scris tratatul sau impotriva religiei crestine, in 15 carti, in perioada in care se afla in Sicilia. Despre restul vietii lui Porfir stim foarte putine lucruri. Dupa Eunapios, el s-a intors la Roma, unde a predat si a tinut discursuri publice si unde si-a dovedit talentul oratoric, fiind respectat de catre senat si de catre popor pana cand a murit. Cand se afla probabil la o varsta mai inaintata, Porfir s-a casatorit cu Marcella, vaduva unuia dintre prietenii sai si mama a sapte copii. Data mortii sale nu poate fi stabilita cu exactitate; a murit probabil in 305 sau 306 d.Hr.

Publicarea fundamentalei lucrari a lui Hierocles din Alexandria inlesneste contactul cu unul dintre cele mai remarcabile spirite ale acelei savante scoli filosofice, care a fost, alaturi de Proclus, Damascius, Olympiodor si Simplicius, ultima glorie a scolii ateniene si a geniului pagan.

Desi a trait si a invatat (in sec. al V-lea d. Hr.) in Alexandria, Hierocles era deja patruns de spiritul care insufletea ultima scoala filosofica a Antichitatii, scoala din Atena, ultimul efort al unei gandiri pe care triumful crestinismului o va izgoni din incinta ce i-a fost adevaratul leagan. Telul pe care si-l propusese aceasta scoala era de a consolida, prin eruditie filosofica, prin cunoastere teologica si prin stiinta interpretarii textelor vasta sinteza inceputa deja de scoala din Alexandria.

Dar cine a fost Hierocles? Din pacate, nu stim mare lucru. Faptul cel mai remarcabil pe care il cunoastem despre viata sa este povestit in Suidas: „Hierocles era filosof si [cetatean] alexandrin. El reunea gandirea cea mai inalta cu un mod de exprimare maret si direct; el stralucea prin usurinta limbajului si era atat de inspirat in alegerea sensului cuvintelor si frazelor sale, incat isi incanta de fiecare data auditoriul."

Alexander Baumgarten (n. 1972) este profesor de istoria filosofiei medievale la Universitatea „Babeş‑Bolyai” din Cluj‑Napoca şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat ediţii, traduceri comentate şi exegeze ale unor autori precum Aristotel (din opera căruia a tradus Politica, Despre suflet şi Fizica), Plotin, Augustin, Grigore cel Mare, Anselm, Gerard din Cenad, Bernard din Clairvaux, Toma din Aquino, Godescalc din Nepomuk şi alţii. Coordonează, la Editura Polirom, colecţia „Biblioteca medievală”, în care au apărut din 2003 până în prezent 45 de volume bilingve ale operelor unor autori medievali din tradiţia latină, greacă, arabă sau franceză veche. Volumele sale de studii şi eseuri conţin reflecţii asupra filosofiei antice şi medievale, dar şi asupra receptării acestora în cultura română: Principiul cerului (Dacia, 2001; ediţia a II‑a, Humanitas, 2008), Sfântul Anselm şi conceptul ierarhiei (Polirom, 2003), Şapte idei înrâuritoare ale lui Aristotel (Humanitas, 2012), Vânătorul cu o singură săgeată (Ratio et Revelatio, 2013).

Vladimir Sergheievici SOLOVIOV (1853-1900) este magistrul filozofiei sistematice din Rusia, întemeietorul gândirii creştine moderne ruseşti. Între multiplii săi adepţi şi urmaşi se
numără Nikolai Alexandrovici BERDIAEV (1874-1948) şi Gheorghi Petrovici FEDOTOV (1886-1951). În tratatele şi studiile sale, Soloviov a unit profunzimea cugetării cu un remarcabil talent literar. Farmecul eseistic distinge şi vasta operă a lui Berdiaev, devenită celebră în toată lumea. Fedotov s-a impus, la rândul său, printr-o amplă publicistică de idei.

Jean-Marie Schaeffer (n. 1952) este filosof, cercetător științific emerit în cadrul CNRS, director de studii (R) la EHESS, și membru în Academia Europaea. A publicat numeroase monografii în care analizează fundamentele esteticii filosofice, introducând științele cognitive în dezbaterile estetice. Printre cele mai importante lucrări: L’art de l’âge moderne. L’esthétique et la philosophie de l’art du XVIIIe siècle à nos jours (Gallimard, 1992), Les célibataires de l’Art. Pour une esthétique sans mythes (Gallimard, 1996), La fin de l’exception humaine (Gallimard, 2007).

Michel Onfray (n.1959) este un filosof și eseist francez tonic, iconoclast și deosebit de prolific. Înțelepciune este volumul cu numărul 100 (al treilea din trilogia Scurtă enciclopedie a lumii, după Cosmos și Decadență), semnat de acest autor inclasabil, care suscită tot atâtea polemici câtă admirație cu fiecare apariție a sa.
Tradus în peste 25 de țări, acest fost profesor universitar de filozofie a fondat, în 2002, Universitatea populară din Caen și și-a lansat în 2016 propria televiziune, webtv : michelonfray.com.
Dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale traduse în limba română, amintim: O contraistorie a filosofiei (6 volume), Freud. Amurgul unui idol, Scurt manifest hedonist, Pântecele filosofilor. Critica rațiunii dietetice, Rațiunea gurmandă. Filosofia gustului.

Sir ISAIAH BERLIN (6 iunie 1909 – 5 noiembrie 1997), filozof şi profesor britanic considerat unul dintre cei mai mari gânditori liberali ai secolului XX. Familia lui a emigrat din Uniunea Sovietică în Anglia în 1920. A studiat la St. Paul's School din Londra, apoi, beneficiind de o bursă, la All Souls College, Oxford. A obtinut titlul de doctor în litere în 1935 şi a predat, pe rând, la mai multe colegii din Oxford. Filozofia politică a lui Isaiah Berlin vădeşte preocuparea în primul rand pentru problema libertăţii şi a liberului arbitru în societăţi din ce în ce mai mecaniciste şi mai totalitare. A fost preşedinte al British Academy (1974–1978). Scrieri importante: Karl Marx: His Life and Environment (1939); Historical Inevitability (1955; The Age of Enlightenment: The Eighteenth-Century Philosophers (1956); Four Essays on Liberty (1969); Vico and Herder: Two Studies in the History of Ideas (1976); Russian Thinkers (1978); Concepts and Categories: Philosophical Essays (1978); Against the Current (1979); Personal Impressions (1980); The Crooked Timber of Humanity: Chapters in the History of Ideas (1996).

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020.

Ediție îngrijită, traducere și note de Smaranda Bratu Elian  •  Prefață de Horia-Roman Patapievici  •  Reconstituiri geometrice de Tudor Elian

„Epoca în care aceste prelegeri au fost rostite, spre deosebire de a noastră, a fost una în care literele și matematica, teologia și științele, cultura umanistă și cultura științifică trăiau împreună, firesc, fără eforturile inter- sau transdisciplinare de care avem noi nevoie azi pentru a le readuce laolaltă. Matematicienii nu erau văzuți ca specialiști, ci ca umaniști, iar între umaniști cunoștințele matematice cel mai adesea nu lipseau. Savanții și umaniștii acestei epoci inaugurează tipul intelectual al «teologului secular», pe care l-au ilustrat oameni precum Galileo, Descartes, Hobbes, Leibniz, Newton, oamenii care au dominat tot secolul al XVII-lea, cei care au creat, pe ruinele aristotelismului, știința modernă a naturii – un tip de știință cum nu se mai întâlnise până atunci în istorie.“ — H.-R. PATAPIEVICI

Pe copertă: Agnolo Bronzino, Portretul lui Dante (detaliu), 1530