Literatură

„Papagalul lui Flaubert este un divertisment literar de inalt nivel, un splendid hibrid romanesc, in parte biografie, in parte fictiune, in parte critica literara.“ (The New York Times)

„Unul dintre cele mai bune romane scrise de King. […] O imersiune nebunească în abisul unei minți criminale…“ (San Francisco Chronicle)

Mi-ar placea ca aceasta antologie sa faca dreptate, dupa treizeci de ani, generatiei optzeci (luata in ansamblu). Ar fi un semn de maturitate culturala. Care depinde nu atat de argumentele criticilor, cat de devotiunea tacita si tenace a cititorului de azi.(Cosmin Ciotlos)

Acul de aur și ochii Glorianei este un roman de aventuri şi un posibil argument în sprijinul ideii că istoria constă într-o suită de versiuni. Suntem la sfârşitul secolului XVI, când lumea îşi păstrează relieful moştenit din alte vremuri: înşelătorii şi alianţe, cuceriri şi conspiraţii, excese şi duşmănii. Răzbunarea e monedă forte, iar trădarea, un tic fără frontiere. Pe scaunul papal de la Quirinale stă Clement VIII, în timp ce tronul Angliei e ocupat de Elisabeta I. Departe de ei, într-un sat ascuns în pădurile Umbriei, fraţii Durante şi Cesare Scacchi nu bănuiesc ce le rezervă destinul. Dacă Fulvia, ghicitoarea din ţinut, le-ar spune că vor ajunge oculişti reputaţi, i-ar râde în nas sau ar crede-o nebună. Şi totuşi, chiar asta se întâmplă. Destinul e atât de pus pe şotii, încât Durante Scacchi, fratele cel mare, devine medicul personal al papei. În ce-l priveşte pe Cesare, fratele cel mic, el e escortat la Londra, unde trebuie s-o opereze de cataractă pe Gloriana, aşa cum îi spun supuşii reginei Elisabeta. Din Val Castoriana la Roma şi de acolo la Londra, cu o incursiune prin Normandia, fraţii Scacchi scriu o cronică plină de neprevăzut, în care sublimul şi oroarea trăiesc împreună.

Însă Acul de aur și ochii Glorianei nu e doar o poveste despre ciumă şi pedeapsă, în care trebuie să-i dăm lui Cesare ce e al lui Cesare. Romanul lui Radu Paraschivescu, în care se insinuează Richard Burbage sau umbrele lui Ann de Boleyn, William Shakespeare şi Caravaggio, e poate în primul rând un omagiu adus ochiului, vederii şi culorilor.

Acul de aur și ochii Glorianei trebuia să deschidă o carte de povestiri. Numai că – am aflat și eu – socoteala din minte nu se potrivește cu cea din timpul scrisului. Și al cercetării – căci, da, a fost nevoie să consult diverse surse și documente privind istoria de altădată a Umbriei și a Angliei elisabetane. Pe măsură ce ramificam trama și descopeream întâmplări și amănunte care meritau luate în calcul, îmi dădeam seama că rama unei povestiri ar fi prea îngustă pentru aventura lui Cesare Scacchi și a celor din jurul lui, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei măcelari, diplomaþi, mesageri, amante, interpreþi, medici, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman. Cu atât mai mult cu cât mi se făcuse dor de scris un roman, mai cu seamă că de la ultimul se împlinesc mâine-poimâine nouă ani.

Pe copertă: George Peter Alexander Healy, Elizabeth I Rainbow Portrait, după un portret atribuit lui Marcus Geeraerts the Younger (detaliu)

"Culisele puterii" este o poveste întunecată despre avariţie, corupţie şi o ambiţie imposibil de astâmpărat, un thriller clasic politic reinventat pentru o nouă generaţie. Cartea dezvăluie că în orice ţară pe coridoarele puterii domină jocurile de culise politice, intriga şi pasiunea. Francis Urquhart deţine toate secretele de pe scena politică şi este gata să le dea în vileag pentru a deveni prim-ministru. Mattie Storin este o tânără şi tenace reporteriţă, cu un fler deosebit în a descoperi adevăratele pove ti ascunse în spatele unor personaje sau fapte. Când descoperă un complot despre intrigi şi corupţie financiară la cel mai înalt nivel, îşi jură că va dezvălui adevărul. Dar pentru asta trebuie să se lupte cu propriii demoni şi să rişte totul, inclusiv viaţa.

Vladimir Sergheievici SOLOVIOV (1853-1900) este magistrul filozofiei sistematice din Rusia, întemeietorul gândirii creştine moderne ruseşti. Între multiplii săi adepţi şi urmaşi se
numără Nikolai Alexandrovici BERDIAEV (1874-1948) şi Gheorghi Petrovici FEDOTOV (1886-1951). În tratatele şi studiile sale, Soloviov a unit profunzimea cugetării cu un remarcabil talent literar. Farmecul eseistic distinge şi vasta operă a lui Berdiaev, devenită celebră în toată lumea. Fedotov s-a impus, la rândul său, printr-o amplă publicistică de idei.

„un apartament la etajul doi al unei case vechi din constanța o piațetă pe care o vezi pe geam pe masă o mașină de scris îți părea cool (așa ai spune acum) atunci era doar un semn de recunoaștere (...)”

Colt Alb este o poveste clasica, emotionanta si captivanta despre supravietuire, loialitate si transformare. Scrisa de Jack London, cartea urmareste viata unui lup pe jumatate caine care strabate o lume dura si necrutatoare – nordul inghetat al Americii – in cautarea unui loc in care sa apartina.

Stăpânul lupilor este una dintre capodoperele prozei fantastice a lui Dumas. Pornind de la o tradiție populară conform căreia există o zi pe an în care diavolul apare pe pământ sub înfățișarea unui lup negru și își pierde puterile supranaturale pentru douăzeci și patru de ore, scriitorul construiește o narațiune plină de fantezie, suspans și, nu în ultimul rând, umor. Romanul îmbină câteva motive specifice genului fantastic (pactul cu diavolul, licantropul) cu numeroase elemente autobiografice. În paginile lui, Dumas evocă ținuturile în care a copilărit și câteva dintre figurile care i-au tutelat copilăria, în culori pline de farmec și pitoresc. O carte care se citește pe nerăsuflate, nu numai de către iubitorii de aventuri paranormale!

De la Les Noyers de l’Altenburg a lui Andre Malraux n-am citit ceva mai pasionant. Daca Malraux ne antrena intr-o aventura in antropologie care deschidea perspective misterioase asupra destinului omului (pornind de la ideea ca fiecare civilizatie isi joaca destinul pe tipul de om de la care pleaca si pe care il propune, prin cultura sa), Robert Lazu Kmita, in aceasta uimitoare Insula fara anotimpuri, ne propune o aventura a omului care deriva din posibilitatile ontologice neexplorate ale doctrinei nescrise a filosofiei lui Platon. Cartea lui Lazu este un roman al eruditiei filosofice transformate in aventura pura. Tot ce se intampla in acest roman de aventuri tine insa de o alta aventura decat cea fizic-corporala, este aventura filosofica a omului, daca omul nu s-ar fi limitat, in istoria pe care a ales-o, la corpul si la fizicul sau, acceptand astfel sa-si saraceasca propria traditie filosofica de dimensiunea sa invizibila. Or, anume acest invizibil ignorat e sursa vizibilitatii pe care noi, modernii, ne-am construit toata cunoasterea. Robert Lazu Kmita ne arata cum arata o astfel de aventura cognitiva in invizibil. El ne propune, printr-un roman de aventuri de anticipatie retro-proiectiva, testarea unei ipoteze filosofice tari: e vorba de asa-numita doctrina platonica nescrisa, legata de Scoala de studii platonice de la Tubingen si de nume precum Hans Joachim Kramer ori Giovanni Reale (pe care Lazu le-a frecventat intens). Romanul e scris in stilul epicii de aventuri ale cautarii si cunoasterii pe care l-au format si slefuit marii scriitori de anticipatie ai secolului al XIX-lea, combinat cu nervul vizual si digitalizarea perceptiei care sunt tipice jocurilor pe calculator serioase ale secolului al XXI-lea – secolul despre care, va amintiti, Malraux spunea ca va fi religios sau nu va fi deloc. Ei bine, cartea lui Robert Lazu Kmita este o explorare spectaculoasa a acestei religiozitati fara de care nu am mai putea fi nici ce am fost, nici ce suntem si nici ce, prin gratia lui Dumnezeu, vom fi. H. - R. Patapievici

Câte nenorociri poți duce? Câte neliniști, nemulțumiri, dureri, mizerii și trădări poți suporta într-o singură zi cât o viață de om? Ei bine, protagonistul acestei cărți, un pictor visător, cu simțul dreptății, sincer și empatic, le trăiește pe toate și rămâne profund dezamăgit de lipsa solidarității umane. O zi din viața lui Teofil Avram e o carte-jurnal cu rol eliberator, o narațiune ca un act justițiar, care pune în față o realitate românească dură, plină de ilegalități și intrigi. Un personaj care pare născut sub zodia ghinionului, încearcă să îndrepte pervertirea acestei lumi și să instaureze adevărul. Ori, ceea ce descoperim ne lasă cu un gust amar, chestionând ce este sau ce a mai rămas din om și din umanitate.

Maria Fărîmă

Mugur Ioniță (n. 1972, la Timișoara) a absolvit Școala de Ofițeri de Aviație „Aurel Vlaicu”, Secția meteorologie, din Boboc, județul Buzău, Facultatea de Geografie din cadrul Universității din București precum și Școala de Înalte Studii Europene Comparative din cadrul Universității de Vest din Timișoara. Din anul 1993 este meteorolog, desfășurându-și activitatea în mai multe locații din țară și din străinătate, inclusiv doi ani în cadrul Misiunii ONU din Republica Democratică Congo și zece ani în cadrul Misiunii Uniunii Europene din Bosnia și Herțegovina. La începutul anilor 2000, a fost corespondent pentru vestul țării al săptămânalului „Observatorul Militar”. „Ultimul meteorolog” este volumul său de debut.

Intrusul este, intr-un anume sens, chiar un roman al infrangerii regimului comunist. Nu de catre democratie sau de catre firava opozitie interna, ci 1) de catre fortele obscure ale psihe-ei umane, si 2) de catre propria sa demagogie. Niciunul dintre personajele din roman nu se lasa transformat in vreun fel de catre regim: Surupaceanu devine doar electrician, nu si comunist, Maria ramane o femeie pe care discursul oficial despre „familia socialista“ n-o opreste sa-si caute fericirea in afara cuplului, directorul combinatului, desi se pregateste sa termine facultatea la seral, nu se transforma si in „activistul bun“, oferindu-i eroului Surupaceanu, dupa accident, doar un derizoriu post de portar.[…] Paradoxul intregii opere a lui Marin Preda este acela ca invingatori sunt numai invinsii, caci numai ei au puterea de a se ridica si de a o lua de la capat. Conditia tragica a omului, in viziunea lui Preda, rezida in contradictia dintre imposibilitatea reintoarcerii si evidenta incapatanatei reintoarceri a fiintei strivite de istorie. Razvan Voncu Un tanar muncitor de pe unul din santierele anilor ’50, care avea toate datele sa reuseasca in viata, este grav desfigurat si isi pierde capacitatea de a munci in urma unul gest necugetat de eroism, cand voise sa-si salveze de la moarte un tovaras. Tovarasul cu pricina fiind beat si pe deasupra muncitor lamentabil, gestul lui Surupaceanu produce o proasta impresie. Sefii, colegii, santierul, partidul nu izbutesc sa-l recupereze. Umanismul socialist se vede pus in cumpana de acest esec. Preda n-a predat reportajul fiindca nu era eroul un exemplu pentru criteriile morale ale vremii. Romanul isi putea permite sa le ignore si chiar sa le indice reversul. Limitele in care putea fi evocata aceasta epoca de pionierat a comunismului romanesc fusesera largite de hotararile Congresului al IX-lea al PCR din vara lui 1965. Nicolae Manolescu Constantin Vaeni a ecranizat romanul Intrusul de Marin Preda, numind filmul Imposibila Iubire cu Tora Vasilescu, Serban Ionescu, Amza Pellea, Irina Petrescu.

Importanta lui Iosif in literatura si cultura noastra nu trebuie cautata neaparat in sectorul liricii de inspiratie samanatorista. Un asemenea personaj discret, modest, timorat in a se afirma, cum a fost autorul, poate fi insa un bun traducator al creatiei altora.

Traducerile – si nu productiile proprii – reprezinta partea cea mai solida din opera acestui autor. Lipsita in buna parte de o personalitate proprie, bine conturata, Iosif cauta mereu sa se ascunda intr-o alta de imprumut, asa cum incearca sa ilustreze si tematica impusa de samanatorism. Acest alter-ego mai puternic, mai nobil a fost, in cazul autorului nostru, in primul rand poetul romantic german Heinrich Heine, din care Iosif a tradus mult, uneori ca in Vedenia sau Cavalerul, cu rezultate mai mult decat notabile. G. Calinescu insusi, altfel zgarcit cu aprecierile, nu ezita sa considere activitatea de traducator a lui Iosif “magistrala”. - Oana Soare

Cuprins:

Versuri (1897) – April, Sarbatoare, O mama, Domnisoarei, Aceleiasi, Ideal, Ramas bun.

Patriarhale (1901) – Bunica, Revedere, Furtuna, Visul, Cobzarul, De ziua mea, Adio, Invins!, Iarmaroc, Romanta, Rozele, Pasteluri, Balada, Doina, Cantec vechi, Cantec de leagan, Salcamul, Cantec, Nopti de vara, Cantec, Nucul, Fulgii.

Poezii (1901-1902) – De sarbatori, Razmirita, Lautarul, Haiducul, Secerisul, De urat, Un cantec, Poezia, Toamna.

Cantece si balade – Cantece, Frumoasa Irina, Cantec de primavara, Mi-e dor, Pintea, De cantece Parisu-i plin, Pastel, Steaua, La cules, Apa mortilor.

Credinte (1905) – Cand seara in ceasuri de singuratate, Credinte, Melancoliei, Cantec, Cantec, S-a-nnoptat, Pe deal, Lebada, Copil sarman, Sarbatoare, Singur, Fantana vrajita, Gruia, Domnita, Harpistul, Cantec.

Cantece (1912) – Noaptea de mai, In ochii tai, Cu ochii tai, Cantaretul, Primaverii, Liniste, Insir-te margaritare, Cantec de leagan, Cantec sfant, Nopti de veghe, Toamna, Se-ntorc iar zilele noroase, Inmormantare, Talangi, Unui tanar, Scrisoare lui Goga, Clopotele din Nurnberg.

Talmaciri (1909) – Un imn francez lui Eminescu.

Lucien Bazin – Izbavire; Goethe – Copila din straini; Schiller – Catre copaci; Giosue Carducii – Cavalerul; Heine – Pe inima iubito, Paduri si campuri se-nvesmanta, Si daca ochii tai, Nu ma iubesti!, Cand doi isi zic adio, Noi ne iubiram, Un tanar iubeste, Afara-i noapte, Icoane vechi, Ce trista mi-e inima, Safire-s ochii tai, Departe, Stelelor.

Proza – O zi de sarbatoare, Dantele, Din copilarie, Victima, Monumentul, „Opinca romaneasca”, Cum scrie Caragiale, O amintire.

Referinte critice din Garabet Ibraileanu, E. Lovinescu, Serban Cioculescu, G. Calinescu, Constantin Ciopraga, Nicolae Manolescu

12 proze de dragoste, proaspete și actuale, scrise de Ștefan Caraman, Matei Florian, Marian Ilea, Stelian Muller, Cosmin Perța, Adina Popescu, Adina Rosetti, Simona Sora, Bogdan-Alexandru Stănescu, Șerban Tomșa

 

Nuvelele lui Rebreanu compun un „continent“ important al – sa acceptam pentru o clipa comparatia – „planetei“ care este opera marelui prozator. „Continent“ bogat, cu forme de relief variate si nu rareori atragatoare – si totusi unul putin frecventat. Exploratorii nu se grabesc sa-l bata in lung si-n lat, „hartile“ pe care le avem sunt aproximative, datand dintr-o epoca mai veche a cartografiei.

„Romanul Lagărul 33 începe cu povestirea unui episod dramatic și tăcut din cel de-al Doilea Război Mondial: masacrul prizonierilor de război din Lagărul 33 de lângă Bălți.

E un roman dureros și fermecător în care realitatea alternează cu fantezia într-un mod sublim, delicat și convingător. Este o carte care revendică valoarea mărturiei istorice în speranța că sacrificiile atâtor oameni uitați vor rămâne ca un avertisment pentru generațiile viitoare, astfel încât ororile de cândva să nu se mai repete niciodată.

Protagonistul romanului, Vittorio Monttini, prizonier de război de origine italiană, este unul dintre puținii supraviețuitori ai hecatombei de la Bălți. Acesta se salvează ieșind cu greu dintr-o groapă comună și evadând din lagăr, după care trece printr-un lung delir provocat de glonțul din omoplat și tifosul exantematic. Când se întremează de-a binelea și decide să se predea autorităților, este deportat în Siberia împreună cu familia care l-a salvat. Astfel rămâne prizonier pentru toată viața într-o țară străină, cu un sistem ostil, în care este prins ca într-un con vulcanic.” (Lilia Bicec-Zanardelli)

Daca e adevarat ca, prin noi, natura se transforma continuu in cultura, epocile ar trebui evaluate dupa cat au izbutit in acest sens sa faca. Chiar si personalitatile. Fericita ipostaza - apusa de mult - a culturalizatorului, a imblanzitorului de stihii, a creatorului de forme. Astazi nu mai avem cine stie ce si cat de transformat, de formulat. Ne este dat sa zarim, peste tot, reluari, variante, versiuni, ramificatii, incropiri analogice, analogii, analogii. Barthes avea dreptate sa exclame inciudat: „omenirea pare condamnata la analogic“ si sa remarce stradania artistilor adevarati de a o aboli.

„Forta epica dovedita de Eugen Uricaru in toata proza sa nu sta doar in stiinta constructiei narative, a explorarii timpului-epoca si a analizei raporturilor tensionale, toate cu miez, dintre individ si istorie, victima si calau, omul fara suflet si sufletul insusi, ci si in identificarea mecanismelor psihologiei oamenilor si a comunitatilor pe care acestia le constituie oricind in istorie si oriunde in societatile totalitare, trecute si viitoare.” (Ioan Holban)

Prin Hollywood, Bukowski îşi povesteşte experienţele de scenarist din vremea când, în anul 1987, lucra la turnarea unui film. Henry Chinaski, celebrul alter ego al lui Bukowski, revine de data aceasta cu un scenariu hollywoodian: The Dance of Jim Beam. Filmul este inspirat din experienţele de scandalagiu petrecareţ ale tânărului Chinaski, pe când acesta nu era încă un scriitor cunoscut.

O telenovelă socialistă este scrisă la persoana întâi, cu un autenticism aproape sălbatic. Volumul acoperă douăzeci de ani din comunism, de la începutul anilor ’70 până în 1989.

Un tinar arhitect primeste sansa vietii lui cind, la scurt timp dupa absolvirea facultatii, este recrutat de un afacerist pentru un proiect de proportii in Bucuresti. Aruncat intre rechinii imobiliari, e obligat sa se autodepaseasca mereu pentru a-si gasi un loc in jungla real estate. Trebuie sa uite de familie, de prieteni si sa se concentreze asupra unui singur scop: supravietuirea intr-un domeniu in care orice pas gresit poate duce la un dezastru profesional.

„Lucrul care frapeaza imediat cind rostesti numele lui Petre Barbu e neafilierea la niciuna dintre directiile (era sa zic „gastile”) literare de azi. Jurnalist de profesie, prozatorul si dramaturgul a preferat sa pastreze o distanta profilactica fata de o lume culturala nu doar zgomotoasa, ci, din multe puncte de vedere, uniformizanta. Pina intr-atit e de instrainat Petre Barbu de mediul autohton, incit am auzit colegi intrebindu-se daca nu cumva s-a mutat in Occident… Ce-i drept, acest autoexil e benefic scriitorului atit ca strategie de mentinere a cotei de interes (cind Petre Barbu se intoarce la literatura inseamna ca are intr-adevar ceva de spus), cit si ca premisa de independenta creatoare. Nu-i greu de observat ca prozatorul format in albia optzecismului renunta aproape total la marcile stilistice livresti pentru o proza ancorata in cotidianul romanesc al tranzitiei. Romanele Dumnezeu binecuvinteaza America, Ultima tresarire a submarinului legionar sau Blazare participa la un fenomen literar numit pe buna dreptate de Sanda Cordos «detabuizarea Romaniei».” (Alex Goldis)

„...americanii si rusii seamana foarte mult in doua privinte: ambele popoare se dau in vint dupa masinarii si ambele sint pasionate de structurile uriase. Poate ca rusii admira cel mai mult America pentru uzinele Ford si pentru Empire State Building.” (John Steinbeck)

Volumul contine fotografii si pagini in facsimil.

O carte emoţionantă despre capcanele unei iubiri imposibile şi, în paralel, despre destinul unui om pe care istoria nu a reuşit să-l înfrângă.

La patruzeci şi cinci de ani, Vili Barna îşi contemplă viaţa cu un calm netulburat. Glisând printre planurile temporale, el îşi trăieşte simultan prezentul şi trecutul – nu doar ale sale, ci şi ale tatălui pierdut în copilărie, pe care îl regăseşte acum cu ajutorul unui cutremurator jurnal de prizonier în URSS.

Traian Manu, cunoscut om de știință în Italia, hotărăște să-și viziteze țara natală, România, cu care nu a mai avut nici o legătură de la instaurarea comunismului. Soția sa, Christa, îi înțelege dorința de a revedea locurile copilăriei, dar îl avertizează în legătură cu pericolele care l-ar putea pândi într-un stat totalitar. Ca să-l convingă, îi povestește copilăria și adolescența ei în Germania nazistă, marcate de teama că este supravegheată zi și noapte, dar și de durerea pierderii rudelor apropiate. Traian face totuși călătoria, dar, odată ajuns în România, intră parcă într-o altă realitate, fiind urmărit permanent și ajungând să se îndeparteze de rudele și prietenii care îl așteptaseră cu nerăbdare.