Literatură română

Intr-o Romanie in tranzitie, Radu Cosasu poarta un dialog epistolar cu fiul sau inexistent emigrat in Groenlanda. Discuta despre filme, literatura, politica, ghetarii topiti de incalzirea globala, dar si despre momente dureroase care au dezbinat familia si a caror amintire continua sa-i bintuie. Printre scrisorile lor se insinueaza cele ale mamei inexistente, ale unor prieteni (reali sau nu) si chiar ale unor necunoscuti care vor sa faca precizari sau adaugiri. Toate acestea sint un preambul pentru a doua parte a cartii, inedita, in care Radu Cosasu redevine Oscar Rohrlich, destinatarul unei colectii de scrisori de la Artur Reznicek, fostul sef al cenzurii din Romania. Cenzorul, pensionar, este stirnit de un articol despre el semnat Oscar Rohrlich si simte nevoia sa inceapa o corespondenta cu „cel care de patruzeci de ani incearca sa-l sugrume pe scriitorul Radu Cosasu din Bucuresti si nu izbuteste”. Viata sa se invirte in jurul fiicei care a imbratisat intru totul capitalismul, al bunului sau prieten, fost adjunct la cenzura, acum bolnav, si... al lui Oscar Rohrlich, care nu il uraste si pe care nu poate sa-l urasca, iar confesiunile pe care le pune pe hirtie penduleaza intre autocritica si disculpare, acuze fatise si resemnare. Tragedia, misterul, autoironia si umorul subtil, cu care Radu Cosasu si-a obisnuit cititorii, sint nelipsite din Viata fictiunii dupa o revolutie, o carte ca un pansament pentru rana ramasa deschisa pe tot parcursul anilor de supravietuiri.

„Pe Radu Niciporuc il stringe uscatul, cu sau fara dealurile clujene intre care s-a ivit pe lume. Si atunci, dornic sa rupa chinga, pleaca pe mare. Nu doar fiindca asta e fisa postului, ci si fiindca acolo, «in fiertura amiezii», sub valuri care-ti scuipa sare pe piele, el gaseste locul magic unde impleteste ginduri in fraze si fraze in povesti. Cu huidume si slabanogi, cu azilanti si robi ai paharului, cu barbosi tandri sub coaja asprimii lor si fete care flutura sutiene in loc de batiste. Daca lipesti urechea de cuvintele lui Radu, auzi un ecou indepartat din Conrad, plecat cu nostromul lui sa clateasca lumea in ape verzi si in spume nervoase. Iar daca te opresti o clipa din citit, te napadeste gindul ca in viata fiecaruia dintre noi exista porturi, refugii si tristeti. Si ca in fiecare imboboceste cindva – nu se stie cum si nu se stie cind – un explorator. Sint in povestile acestea ale lui Radu Niciporuc un veritabil festival de culori si mirosuri, un turbion de emotii, o furtuna de cuvinte cind moi si dulci, cind tari si severe.” (Radu Paraschivescu)

Intr-un autobuz plin de muncitori navetisti, un tinar observa zi de zi o fata blonda si tacuta care pare sa traiasca intr-o lume numai a ei. Fata il priveste la rindul sau si intre ei se naste o legatura stranie, care se transforma intr-o poveste de dragoste, incununata de casatorie si de doi copii. De la un moment dat insa ceva se rupe. El nu intelege tacerile si raceala sotiei, ea simte ca nu mai este dorita si simpla lui prezenta o agaseaza. Isi gasesc insa un punct comun, pe Daria, prietena care incearca sa-i inteleaga si sa-i ajute. Luminoasa si libera, Daria devine elementul indispensabil pentru supravietuirea relatiei lor. Si totul merge perfect pina cind Daria se imbolnaveste si dispare brusc, iar cei doi ramin din nou singuri.

In acest volum, Mihail Sadoveanu a pus tot ceea ce are mai bun in bagajul sau de fapte : natura, oameni ai naturii si trecut. Si toata perfectia artei sale, ajunsa la maturitate

Intre operele sale similare, Zodia Cancerului este unul din cele mai bune romane istorice ale d-lui Mihail Sadoveanu.
Pompiliu Constantinescu

Noul Nicoara Potcoava nu mai era doar un legendar personaj romantic, care, cu o mana de alti oameni si fara si cu credinta, se ridica impotriva ucigatorului fratelui sau, traind peripetii voinicesti si murind fara urme. Noul Nicoara si soimii sai se inscriu acum intr-o traditie a luptei pentru libertate, in care moldovenii si cazacii inca nesupusi tarului s-au aflat impotriva boierilor, domnilor lor si turcilor.

Soimii reprezinta in evolutia literaturii romane un moment de referinta cu multiple semnificatii. Odata cu tiparirea in foiletonul ziarului Vointa nationala, incepand din luna decembrie 1903 se nastea romanul istoric romanesc si aparea primul roman al secolului XX din tara noastra.

...Mesajul cartii de fata este unul de exceptie prin aducerea in prim-plan a unei personalitati de geniu care s-a zbuciumat o viata pentru pastrarea, consolidarea si prosperarea Moldovei istorice, luptand cu daruire pentru fiecare petic de pamant stramosesc, fie acesta Chilia sudica, Hotinul nordic fie - de nu? - Palanca de la Nistru, Giurgiulestii de la Dunare etc....

…vremea e mai lenesa la noi decât in alte parti de lume..Constatarea lui Mehmet releva o forma mentis de nuanta orientala, alta tensiune decat în Baltagul, unde sensul cautarii urmelor era ascendent.
In Ostrovul Lupilor, ritmul e descendent, apropiat esecului, de unde mâhnirea devenita sistem.
Sub semnul aceleiasi drame ...

Vechea formula a talentului domnului M. Sadoveanu, de poet al naturii moldave, se completeaza de cativa ani cu aceea de rapsod al trecutului istoric. Dupa ce a revarsat melancolii peste ape si codri, dupa ce a cantat pasiuni violente, cu morti naprasnice, marele prozator s-a cufundat in vremea letopisetelor si s-a asezat, peste veacuri, alaturi de naivul si pitorescul Neculce.

Daca in 1930, Sadoveanu publicase Istoria Sfintilor Varlaam si Ioasaf de la India, daca mai inainte cu tot cam 7 ani, semnase, alaturi de D.D. Patrascu, doua volume Din Vietile sfintilor, se intelege de ce, dupa Povestea Genovevei de Brabant (1931), marele scriitor a nemurit Povestea Imparatitei Maria, venita tocmai din modesta localitate Amnia.

Tânărul îşi lăsase acasă fetiţa de cinci anişori şi acum aştepta emoţionat pe holul maternităţii naşterea celui de-al doilea copil. O să fie băiat? O să fie fată? Medicina vremii nu îi răspunsese la întrebarea pe care şi-o punea de nouă luni, iar acum mai erau câteva minute şi avea să afle. Fiorii erau tot mai mari şi minutele păreau ore. Aşezase buchetul de flori pe un scaun şi se plimba pe coridor, dintr-un capăt în celălalt, când îşi făcu apariţia doctorul, care se îndreptă tăcut spre el şi îl bătu pe umăr. Ii dezvălui că are o fetiţă, apoi îi întinse palma dreaptă în care ţinea o verighetă de aur şi îi spuse că-i pare rău. Nu putuse să facă nimic…
Femeia făcea mâncare. Pentru că soţul ei era plecat pe un mare şantier al ţării din acea vreme, gătea acum doar pentru copiii ei, o fetiţă de trei ani şi un băiat de doi.

Un accident de muncă…
Diriginta poştei din localitate aflase prima. De la ea, au aflat şi alţii, vestea se răspândea în sat cu repeziciune. Numai femeia gătea liniştită în continuare, iar copiii se jucau în preajma ei şi erau cu gândul la soţul care avea să se întoarcă acasă în scurt timp.

Nu s-a mai întors…

Tânărul văduv se mutase să lucreze în Braşov, dar se ducea des la Proviţa de Sus, unde era înmormântată mama copiilor lui. în cimitirul urât şi trist, o vedea de fiecare dată pe femeia în negru, şi ea tot cu doi copii, şi ea tot văduvă.

Au ajuns să se cunoască. S-au cunoscut atât de bine, încât s-au căsătorit şi au făcut un copil.Un băiat. Un băiat care pe atunci n-avea caschetă. Pentru că era pe 7 septembrie şi a doua zi se sărbătoarea Naşterea Maicii Domnului, mi-au pus numele Marian. Marian Godină.

Valeriu Timisana este un jurnalist care s-a saturat de meseria sa si doreste sa schimbe macazul, imbratisind cariera de scriitor. Provocat de un vechi maestru al jurnalisticii interbelice, pe nume Pillat, omul de presa bucurestean pleaca spre Constanta, orasul sau natal, in scopul documentarii pentru un roman. Iar locul, mustind de istorie si lume pitoreasca, in ultimul deceniu comunist, pare plin de posibilitati. Scriitorul aspirant incearca sa reinnoade legatura cu vechi cunostinte, merge pe firul istoriei locale, pina in timpul exilatului Ovidiu, si descopera ca potentiale personaje doi ciobani veniti sa-si desfaca produsele deficitare pe litoral, un campion la table, un oberchelner si chiar un iluzionist. Cu toate acestea, ceva pare sa nu se lege... La capatul noptii este un roman reusit despre incercarea nereusita de a scrie un roman, o poveste incar-cata de umor si ironie fina.

„Densitatea textului Norei Iuga integreaza nu doar voci, frinturi de cotidian, poezie, ci si trup, mult trup. Si sex. Nu intimplator: sexul – pulsiunea primara – nu cunoaste limita ordinii venite de undeva de sus. Textul nu este nimic altceva decit replica literara a inconstientului: o productie care nu cunoaste legea ca ordine venita de sus, impusa din afara, ci care se desfasoara vital, impulsiv... Nicaieri n-a provocat Nora Iuga mai mult cititorul la lectura ca in Lebada cu doua intrari. Autoarei Nora Iuga ii place sa se joace. Nu-i da mina sa-si tina prea mult cititorul la respect. Nora Iuga este un scriitor lumesc. De-a lungul unei opere, Nora Iuga a alternat jocuri, joaca, a facut un joc de fort-da cu propriul ego (traducind multe carti, in umbra carora s-a asezat). Dintre toate piesele acestui puzzle, Lebada cu doua intrari ramine proiectul ei literar cel mai radical. Clipa in care ninsoarea de iarna, ploaia de mai, cromatica agonica de toamna si clipoceala de vara s-au revoltat. Trebuie sa admit, avem aici un text extrem(ist). La cit de balcanica si romantica ne este literatura, codul rosu inscris in Lebada cu doua intrari poate fi anuntat ca eveniment major la toate «posturile de radio si televiziune» din limba romana.” (Alexandru Matei)

În 1974, la doar trei ani după „tezele din iulie” ameninţând să instaleze la noi un nou îngheţ cultural, egal aproape, ca forţă distructivă, cu cel precedent, stalinist, Augustin Buzura dă literaturii române „un roman mitic” - Feţele tăcerii. Cititorii îl vor citi cu aviditate. Criticii nu vor greşi considerându-l unul dintre cele mai importante ale literaturii române postbelice. Dar şi unul dintre cele mai vehemente împotriva regimului comunist. S-a lăsat, ca urmare, o tăcere grea asupra lui, fiind considerat periculos, şi nu a mai fost reeditat până după 1989. Feţele tăcerii, roman care dă mărturie despre drama colectivizării în românia anilor ’50, aduce în prim-plan personaje tragice: actori, dar şi supravieţuitori ai acestui act forţat. Feţele tăcerii este un roman viu. În el palpită istoria, psihologia, socialul şi moralul, individualul şi colectivul, angajamentul civic şi intelectual - şi am numit prin acestea datele obligatorii ale unui mare roman, indiferent de locul şi de epoca în care s-a născut ori se va naşte -, toate topite într-o literatură despre om şi umanitate, cu deschidere spre universal. (Angela Martin)

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine.

Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“

Au trecut mai bine de 75 de ani de la apariţia (în 1927) a romanului Ciuleandra, dar naraţiunea şi sensurile ei simbolice îşi dovedesc o excepţională vitalitate. Posteritatea a făcut, printr-o serie de argumente şi conjuncturi imprevizibile, ca micul roman rebrenian să devanseze cota marii, impecabilei şi recii construcţii din Răscoala, pentru ca astăzi Ciuleandra să poată fi aşezat, fără vreo manevră de supralicitare, în preajma capodoperelor Ion şi Pădurea spânzuraţilor pe care timpul nu le-a clintit din prima linie valorică a operei prozatorului ardelean. (Ion Simuț)

Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de la coafor este urmarea best-sellerului Femeile vin de pe Venus, bărbaţii de la băut. Ambele volume s-au născut în paginile săptămânalului satiric Caţavencii. Deşi pare că e vorba de un "război între sexe", în realitate, autorii n-au dus niciodată un război, ci un dialog. Rând pe rând, toate stereotipurile care circulă despre viaţa de cuplu au fost puse într-o lumină umoristică, eliberatoare. Primul volum s-a bucurat de o primire extraordinară din partea publicului, atingând în mai puţin de doi ani de la lansare un tiraj de aproape 20.000 de exemplare. Ne face plăcere să vă oferim acum continuarea lui, constând într-o nouă colecţie de texte pline de umor, inteligenţă şi autoironie.

Absolventă de Litere la Universitatea Bucureşti, Simona Tache a intrat în presă ca senior editor la Tabu, apoi a spart embargoul din cazarma Academiei Caţavencu de pe vremuri, devenind prima femeie cu statut şi drepturi de "caţaveancă". A ţinut, timp de 5 ani, cronică TV în Cotidianul, a mai semnat texte în Dilema, Playboy, Maxim şi Unica. Şi-a făcut auzită vocea la matinalul de la Radio Guerrilla, iar actualmente scrie în Caţavencii şi postează zilnic pe unul dintre cele mai cunoscute bloguri de la noi, simonatache.ro.

Absolvent de Filozofie la Universitatea Al. I Cuza din Iaşi, Mihai Radu a lucrat mai întâi ca profesor, după care a intrat în presă. După câţiva ani la Aspirina Săracului şi Plai cu Boi, s-a alăturat redacţiei Academiei Caţavencu, devenită între timp Caţavencii. A publicat volumul de proză scurtă Hobby şi alte povestiri şi romanul Sebastian, ceilalţi şi-un câine. În momentul de faţă, semnează texte în Caţavencii şi este scenarist la emisiunea Starea Naţiei.

***

Dacă mai există o revistă de cultură, singura după știința mea care are o rubrică permanentă de articole despre educația școlară și învățământ, Luceafărul de dimineață, lucrul acesta se datorează tenacității și competenței autorului acestei rubrici: profesorul Adrian Costache. Din fericire, prins de pasiunea sa pentru pedagogie și de munca la manuale și dicționare de specialitate, din care a publicat o mulțime, profesorul nu s-a ignorat ca prozator. 

După romanele din ciclul Trilogia de la Sf. Sava, Adrian Costache ne oferă acum o carte de proză scurtă. Îl prefer pe autor în ipostaza de făuritor de povestiri pentru că își valorifică, mai bine decât în romane, capacitatea de observație și de sinteză. Povestirea îl obligă la o concentrare a substanței epice, la găsirea episodului relevant. 

Un alt motiv al preferinței mele este că povestirile lui Adrian Costache, spre deosebire de romane, au o câtime de absurd și fantastic pe care scriitorul o dozează foarte bine lăsând-o să-și insinueze atât cât trebuie aroma în text, ca un condiment prețios. Agreabile, cu fraze impecabil construite, de o diversitate care face plăcere cititorului – acesta fiind posesor, în finalurile textelor, al unor alternative de interpretare – povestirile lui Adrian Costache nu trebuie ignorate de niciun iubitor rafinat al prozei. (Horia Gârbea, scriitor)

Echivocul unei prietenii amoroase, o fată misterioasă care suferă de frig în august, al șaselea simț al unui bunic... și atâtea alte frânturi de viață adevărată și de tulburătoare prospețime ne întâmpină în paginile noii cărți a lui Adrian Costache. (Gheorghe Lăzărescu, profesor)

Suntem pe același peron

Al dragostei noastre eterne

În fața tuturor liniilor lumii

Pe care au trecut trenurile pierdute

Îți simt tâmpla cum bate sacadat 

Ca un tren de noapte nesfârșită.

Puţini îşi amintesc de începuturile de poetă ale Anei Maria Sandu. Cele trei poeme cuprinse în volumul Din amintirile unui Chelbasan, publicat acum zece ani, erau atât de neobişnuite ca formula, atât de înaintea vremii lor, încât, paradoxal, cartea a trecut aproape neobservată iar autoarea şi-a găsit ulterior recunoaşterea literară ca romancieră. Abia cu prezenta ediţie din Chelbasan sper că va devei evident că poeta scria acum zece-cincisprezece ani ceea ce doomiiştii scriu azi: o îmbinare de auto-ficţiune împinsă până în pânzele albe şi de expressionism atroce, o sinceritate sinucigaşă, puterea de a genera imagini încărcate de psihism.

Lumea lui Chelbasan dezvăluie o feminitate gregară şi învăluitoare, o sexualitate difuză, repulsivă faţă de masculin, fantasma unui androginism latent. Cel mai puternic sentiment este aici prietenia amoroasă dintre două fete. Fetiţa tunsă chilug din centrul cărţii este un fel de Crypto, regele ciupercă, devitalizat şi purtând în sine complexul sterilităţii. Dar dincolo de acest nucleu psihanalitic, frumuseţea lui Chelbasan vine din prozaismul său exact, din amestecul de poveşti şi biografii, din limbajul total depoetizat şi, prin asta, capabil să poarte în el poezia.

Sper ca acum, când condiţiile sunt coapte, poezia Anei Maria Sandu să fie cea ar fi trebuit să fie chiar de la început: o revelaţie. (Mircea Cărtărescu)

Prozopoezia (recunosc, genul meu preferat…) unui bloc în care mai toţi – vreo 10 – adolescenţii sunt îndrăgostiţi mortal de una, Tina, tânăra de la 4, “cu nume simplu/ ca sunetul unui clopoţel, cum spunea madam Pricolici”, “cu zâmbetul construit pentru zilele în care merge la interviuri”. Ca unul care ştiu de nu ce-i postmodernismul, măcar cum se cade cu un lift, mă simt dator să scriu că, în epoca literaturii liftelnice, nu am citit ceva mai impertinent cu problemele zise majore, ceva mai ataşat de micile cruzimi şi infinitezimalele duioşii ca această poveste care, în final, “începe să semene cu o dramă”. (Radu Cosaşu)

„Lenin a dispărut din Piaţa Roşie într-o noapte ploioasă de aprilie 1953. Dracul a deschis sarcofagul şi l-a tras de picioare…"

Aşa începe această pasionantă poveste relatată de patru beţivi şi plasată de autor în timpul Războiului Rece. Scena pe care se desfăşoară palpitanta acţiune este Europa — Moscova, Berlin, Paris, Viena, Praga. Este un policier clasic şi un roman de aventuri scris după toate regulile, dar mai ales un roman oniric, o parodie macabră şi adesea cinică. Este o pastişă scrisă cu o rară strălucire a stilului. Stelian Tănase este un continuator al lui Gogol şi Bulgakov, dar nu mai puţin al lui Celine şi Borges. Imaginaţia sa lucrează în aceste pagini la turaţie maximă pentru a oferi cititorului unul dintre cele mai surprinzătoare romane din literatura contemporană.

Este dincolo de orice comedie neagră, un imens hohot de rîs pe seama „uitatului secol XX". Sarcasmul autorului nu se opreşte în faţa niciunei statui sau prejudecăţi. O mitologie întreagă (Kafka, Lenin, Brecht, Freud, Tzara etc.) este demontată cu precizie de ceasornicar. Ce este Dracul şi mumia? Un roman care nu te lasă să dormi..

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine.

Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“

"Biblioteca pentru toti copii" cuprinde cele mai pretuite opere ale scriitorilor clasici ai literaturii romane si universale. Cartile de neuitat ale copilariei sunt disponibile astazi atat in forma lor clasica, de text tiparit, cat si in formatele moderne ale secolului XXI: audiobook si e-book.