Literatură română contemporană

Cu privire frustră, pătrunzătoare, autoironică, naratorul lui Octav Gheorghe spune lucrurilor pe nume.

Ca niste instantanee surprinse in fata unei prabusiri iminente, prozele din Psihonautica recompun itinerarul unei minti aflate in cautarea sensului. Pornind de la tentatiile si pericolele lumilor virtuale si apeland la intrebari despre univers, limitele cunoasterii si ecuatia propriei existente, vocea psihonautului - acest hacker al realitatii - ne aduce, paradoxal, mai aproape de ce inseamna sa fim umani. Pe un ton deopotriva erudit si colocvial, pe parcursul celor zece povestiri aflam, printre altele, cum supravietuim unei catastrofe, ce inseamna sa ne refugiem in vise si avataruri, care sunt posibilitatile limbajului si cum sa ne construim realitati alternative. Totul intr-un exercitiu filozofic in care haosul si ordinea coexista dupa niste legi intricate si capabile sa fascineze.

Tema este străinul în Japonia, gaijin-ul, acest fir de nisip care pătrunde ca un parazit în scoica societății japoneze, martor al lumii care nu-l va accepta niciodată până la capăt și pe care se chinuie s-o înțeleagă, ca să se poată înțelege pe sine.

Preocupat de rolul omului in univers, de originea mintii si a spiritului sau, scriitorul si doctorul Adrian Sangeorzan incearca un alt tip de literatura. Povestile lui Adrian Sangeorzan nu sunt situate nici in prezent, nici intr-un viitor sau trecut indepartat. Ele vor duce cititorul pe muchia subtire a unor experiente de viata care pasesc discret intre fantastic, magic si realitate. O interpretare inedita si incitanta a ceea ce poate ca suntem.

Aceste povești zugrăvesc iubiri pierdute, pasiuni arzătoare, dar pasagere, șanse irosite ori, dimpotrivă, întâmplări menite să dăinuie o viață de om. Bărbați care iubesc femei până la disperare, ceea ce îi împinge la gesturi regretabile, femei care doresc bărbați până la mistuire, abandonându-și sinele; și unii, și alții ne amintesc însă de povara care este dragostea neîmplinită și de cât de vulnerabili și de urgisiți ne face ea să ne simțim. Ana Cioclov observă în jurul ei fărâme de viață și reușește să prindă în condei complexitatea relațiilor umane și fragilitatea spiritului, închinând astfel o odă iubirii.

Marian Godină merge la Poliție aproape în fiecare zi. Nu pentru că s-ar afla sub control judiciar, ci fiindcă este polițist, începând cu luna decembrie a anului 2006, după ce a absolvit Școala de Agenți de Poliție „Vasile Lascăr” din Câmpina. În prezent activează în cadrul Serviciului pentru Acțiuni Speciale. 

Când își lasă masca jos, Marian „descinde” în mintea cititorilor cu textele pe care le scrie cu mult umor, reușind de fiecare dată să schimbe în bine dispoziția oamenilor. Dacă la serviciu Marian urmărește să nu fie urmărit, pe pagina sa de Facebook este urmărit de peste 550 000 de oameni.

La Curtea Veche Publishing a mai publicat Flash-uri din sens opus, În misiune cu Marian și Pablo, the alpaca: scrisoarea.

Prins intre texte – intre intertextualitatea unei enigmatice arhive de manastiri si constructia propriei scriituri –, „scribul“ continua iluzia de a iesi din capcana literara, livrandu-ne, in acest nou volum, „Macondo-ul“ Diavolului Argintiu dintr-o Hanovra medievala, de fapt intrand definitiv in labirintul unui hipertext, prin adaugarea biografiilor Bufonului Vraci, a Bastardului, a Papusii, a Invingatorului leului sau a contelui Lorenzzi.

Intr-un stil care i-a adus definitiva consacrare – premiul Academiei Romane in 2010 –, Gheorghe Schwartz este acel neobosit „om de hartie“, care, potrivit inspiratului diagnostic pus de Ovidiu Pecican (Tribuna, septembrie 2008), se ambitioneaza sa faca „o profetie prin iscodirea trecutului, refacand firul prefirarii vietilor omenesti in insolitul si negura viitorului fiecarei clipe, ce se grabeste sa se eternizeze si sa se istoricizeze, descompunandu-se pana la irecognoscibilitate si devenind la fel de imprevizibila ca viitorul scrutat de Nostradamus“. Desigur, asa cum opineaza si Ioan Holban (Romania literara, 16/21 aprilie 2011), „Cei O Suta e, de pe acum, o mare izbanda a prozei noastre contemporane.“

„Fiecare dintre fragmentele

acestei cărți este o lume în sine,

iar împreună alcătuiesc țesătura lumii

în care trăim noi acum.“

Lumea animalelor este o lume cinstita, lipsita de rautate, invidie si lasitate, caracteristici foarte des intalnite la oameni.
Paradoxul e ca, atunci cand un om e rau, se spune despre el ca are „iesiri animalice“, iar cand un animal e bland se spune ca are „instincte umane“.

In aceasta carte, animalele sunt cele care vor face binele, reparand astfel raul facut de... oameni.

Spovedania unui preot ateu este o meditatie provocatoare pe tema conditiei umane, dar si o cautare a divinului, a credintei, dincolo de superstitii, dincolo de dogme, dincolo de orice religie institutionalizata. Nascuta dintr-o experienta directa de viata, tragica si tulburatoare, cartea refuza resemnarea si postuleaza o incredere reinnoita in umanitate.

Necenzurat este prescriptia perfecta pentru diagnosticul de ipocrizie sociala. O imbinare originala intre povesti de viata si reflectii personale - totul pe un ton relaxat si natural. Cu intelegere si umor, Radu F. Constantinescu da raspunsuri directe mai ales acelor intrebari pe care nimeni nu le pune cu voce tare: Cum arata relatia perfecta? Ce e preludiul? Ce greseli fac femeile in amor? De ce se strica o relatie oficiala? Cum sa-ti parasesti iubitul sau iubita? Ce faci cand iubesti un barbat care nu e al tau? Raspunsurile sale sarmante, ironice, profunde sunt pe masura intre-barilor: dragostea nu e relatie - e revelatie; femeia iarta mai degraba un barbat obraznic decat unul indecis; nu exista o singura iubire adevarata; bunele maniere sunt altele decat cele pe care le stii tu; omul se obisnuieste mai greu cu singuratatea decat cu nefericirea; fiecare poveste de iubire este mai putin Romeo si Julieta si mai mult Imblanzirea scorpiei.

 

Jurnalistul Stefan Irimescu lucreaza la Vocea socialismului si se bucura de micile privilegii ale unui intelectual cu oarecare celebritate: invitatii la film si la teatru sau acces la alimente devenite rare, precum unt sau ulei, fara sa stea la coada ore in sir. Acest confort meschin dispare insa atunci cand este luat la ochi de oamenii Securitatii pentru ca a ascuns scrisori de la cititori ca sa-i protejeze pe semnatarii lor si a strecurat intr-un articol remarci negative la adresa regimului politic.

Dupa ce il loveste pe reprezentantul serviciilor secrete, este arestat si torturat zile intregi. Eliberat, Stefan o cunoaste pe arhitecta Raluca, o femeie flamanda de iubire si care, asemenea lui, nu impartaseste idealurile partidului. Din nefericire, femeia este maritata cu Ilie Stancu, tanara speranta a politicii comuniste, iar povestea de dragoste devine un teribil joc de-a v-ati ascunselea.

Propaganda, intemnitare, abuz: scriitor elvetian de origine romana, Andrei Mihailescu a trait sub regimul Ceausescu inainte de a emigra in Elvetia in 1981. Primul sau roman, Om bun la centru, este un thriller politic ce reviziteaza din exil distopia Romaniei anilor ’80. Proza densa exploreaza interferentele dintre politic si privat intr-un sistem represiv si paranoic in care privatiunile si frica de cel de langa tine fac parte din cotidian: „Denunta-ti vecinul si primesti o locuinta la oras, o slujba, o Dacie, un frigider, fiu credincios al patriei ce esti! Cata vreme actionezi asa, ai farama ta de bunastare si un pic de protectie. Pe socoteala acelora pe care i-ai predat sau care sunt, pur si simplu, mai slabi, mai putin importanti.“

„Am fost pe teren, am pus si eu ceva acolo in miscare, stii, la centru, acolo unde alearga jucatorii aia care nu marcheaza niciodata un gol. Alearga incoace si incolo si dau mingea mai departe. Sau nici macar nu primesc mingea, dar il impiedica putin pe adversar. Cinci sau zece secunde, incurca atacul advers, pana cand propria echipa s-a repliat. Asa vreau eu sa gandesc despre mine. Un tip simplu, care da tot ce poate, un om bun la centru. Pentru ca, peste treizeci de ani, sa pot sa ma uit in ochii copilului meu.“ - Bucuresti, 1980.

În limbă e plăcerea! Asta e una dintre vorbele favorite ale lui Răzvan Exarhu, om de radio, de televiziune, bucătar şi acum autorul unei cărţi cu fericirea în titlu.

De la primul rând scris se simte că îi place să vorbească, în aceeaşi măsură în care îi place să observe şi să asculte. E acel tip de povestitor pentru care tăcerea şi cuvintele sunt la fel de importante. Iar curiozitatea lui tandră şi crudă, în acelaşi timp, compune un tablou viu în care se amestecă emoţiile primei zile de şcoală, şlapii târşâiţi ai românilor, relaţia dintre eschimoşi şi raw-veganism, revolta anti sistem, alcoolul, cărţile, crucile făcute în autobuze, prietenia, urzicile, clişeele, narcisismul din social media, ecologia, salata boeuf, hipsterii, postul, bunicul lui Bob Marley, tradiţiile pierdute, bicicliştii aroganţi, discuţiile cu părinţii, nostalgia, cretinii, obsesia pentru viaţă sănătoasă şi multe alte subiecte care ne umplu vieţile şi conversaţiile, ne indignează şi ne emoţionează pe toţi. Umorul textelor este mereu dublat de o duioşie şi de o sensibilitate care te pot face să râzi şi să plângi, la câteva rânduri distanţă. Iar cartea este construită ca să poată fi citită de oriunde, ca o tavă cu o prăjitură care are alt gust în fiecare pătrăţică, din care ronţăi încet şi îţi doreşti să nu se termine.

Visul, introdus in roman ca element fantastic, irational, abandonarea identitatii personajului narator ca una incerta, enigmatica, copilaria versus adolescenta, prima vazuta ca un spatiu protector, din care se decupeaza definitia fericirii („Fericirea este galopul necontenit al vietii.“), a doua un univers angoasant, in care obsesia singuratatii se instaleaza definitiv si cu efecte ucigatoare, toate sunt temele sfasietoare ale acestei carti.

Intr-o dimineata funebra, tanara Arabelle pleaca sa identifice cadavrul iubitului sau sinucigas, Jasper, patrunzand astfel in universul dezolant al spitalului, spatiu ce gazduieste nu numai ravagiile provocate de boala, dar mai ales tristetea ultima, moartea. Intalnirea cu mama iubitului sau si apoi inmormantarea provoaca in sufletul Arabellei o cascada de trairi ce frang mai intai perceptia acesteia asupra realitatii, iar apoi insasi existenta ei. Drama lui Jasper se lasa descifrata in continuare ca o succesiune de intamplari nefaste, disparitia tatalui sau fiind elementul declansator al psihozei din care s-a putut elibera doar plecand inspre nicaieri si oriunde.

ANDA GABRIELA DOLIS (n. 13 februarie 2002) este eleva la Onesti. De cand se stie, a fost fascinata de povesti: cele pe care i le spuneau parintii si bunicii si cele pe care le-a descoperit singura odata ce a invatat sa citeasca, foarte devreme. Povestea Cenusaresei a lasat o impresie adanca in imaginatia copilului de cativa anisori. Bucuria lecturii a fost urmata de placerea scrisului. Imaginatia, hranita de cartile indragite, si-a gasit expresia in texte scurte, pe care Anda le scria pe unde apuca: in pauza, la scoala, in parc sau acasa, dupa cum ii venea inspiratia. Apropiatii i-au remarcat imediat talentul si au indemnat-o sa publice. Primele texte i-au aparut in 2015, in revista scolii si in publicatia locala Expresia ideii. Cam tot atunci a inceput sa lucreze la romanul Perspective. Cand nu scrie si nu este prinsa de lectura vreunei carti, Anda deseneaza si asculta rock (Alternosfera), sau rap (Ed Sheeran), sau… pop sud-coreean. Autorii ei preferati sunt Haruki Murakami si Stephen King, insa recunoaste ca Splendoare de Margaret Mazzantini este cartea care a marcat-o cel mai mult.

„Primul lucru care izbeste la romanul Perspective e scrisul percutant, baroc, inventiv, cu fraze care arata o scriitoare pe deplin formata si care stapaneste atat forma, cat si fondul – si asta intr-o lume-n care milioane de grafomani se agita in amatorism, banalitati disperante si lipsa totala a simtului literar. Apoi, daca afli ca Anda Gabriela Dolis nu are decat 15 ani, incerci sa rezisti stupefactiei. Nu rezisti. Pentru ca ne aflam in fata unui fenomen.“- RAZVAN PETRESCU

„Un roman scris alert, incisiv pe alocuri, analitic si psihologic peste tot ce anunta un prozator plin de perspective: Anda Gabriela Dolis.“- BEDROS HORASANGIAN

Tânărul îşi lăsase acasă fetiţa de cinci anişori şi acum aştepta emoţionat pe holul maternităţii naşterea celui de-al doilea copil. O să fie băiat? O să fie fată? Medicina vremii nu îi răspunsese la întrebarea pe care şi-o punea de nouă luni, iar acum mai erau câteva minute şi avea să afle. Fiorii erau tot mai mari şi minutele păreau ore. Aşezase buchetul de flori pe un scaun şi se plimba pe coridor, dintr-un capăt în celălalt, când îşi făcu apariţia doctorul, care se îndreptă tăcut spre el şi îl bătu pe umăr. Ii dezvălui că are o fetiţă, apoi îi întinse palma dreaptă în care ţinea o verighetă de aur şi îi spuse că-i pare rău. Nu putuse să facă nimic…
Femeia făcea mâncare. Pentru că soţul ei era plecat pe un mare şantier al ţării din acea vreme, gătea acum doar pentru copiii ei, o fetiţă de trei ani şi un băiat de doi.

Un accident de muncă…
Diriginta poştei din localitate aflase prima. De la ea, au aflat şi alţii, vestea se răspândea în sat cu repeziciune. Numai femeia gătea liniştită în continuare, iar copiii se jucau în preajma ei şi erau cu gândul la soţul care avea să se întoarcă acasă în scurt timp.

Nu s-a mai întors…

Tânărul văduv se mutase să lucreze în Braşov, dar se ducea des la Proviţa de Sus, unde era înmormântată mama copiilor lui. în cimitirul urât şi trist, o vedea de fiecare dată pe femeia în negru, şi ea tot cu doi copii, şi ea tot văduvă.

Au ajuns să se cunoască. S-au cunoscut atât de bine, încât s-au căsătorit şi au făcut un copil.Un băiat. Un băiat care pe atunci n-avea caschetă. Pentru că era pe 7 septembrie şi a doua zi se sărbătoarea Naşterea Maicii Domnului, mi-au pus numele Marian. Marian Godină.

Adina Rosetti impresioneaza prin abilitatea de a varia tonurile: de la realism la umor si poezie, plus o irizare de fantastic pentru a pigmenta totul – un autor innascut! (Stéphanie Dupays, Le Monde des livres)

Nascut in 1956, absolvent al Facultaţii de Medicina din Bucuresti, profeseaza opt ani ca medic. Este descoperit in 1986 de criticul literar Mircea Martin si frecventeaza cenaclul Universitas pina in decembrie ’89. Renunţa la medicina in 1990 si lucreaza la revistele Cuvintul si Amfiteatru, apoi la editurile Litera, All si Curtea Veche Publishing. La Cartea Romaneasca ii vor aparea volumele de proza scurta Gradina de vara (1989, Premiul Fundaţiei Liviu Rebreanu), Eclipsa (1993, Premiul orasului Tirgoviste), Intr-o dupa-amiaza de vineri (1997, Premiul Cartea Anului la Salonul Naţional de Carte de la Cluj, Premiul ASPRO pentru cea mai buna carte de proza a anului si Premiul pentru proza al Asociaţiei Scriitorilor din Bucuresti), metajurnalul Foxtrot (2008, Premiul Radio Romania Cultural). In 2013 i se publica volumul Variaţiuni pe o tema de Vater-Puccini — interviuri in proza (Curtea Veche Publishing, 2013). A scris doua piese de teatru: Farsa (1994, Editura Unitext, Premiul UNITER) si Primavara la bufet (1995, Editura Expansion, Marele Premiu la Concursul Naţional de Dramaturgie „Camil Petrescu”, ediţia I, si Premiul Uniunii Scriitorilor). E distins in fiecare an cu Ordinul Muncii clasa a III-a in grad de cavaler. Deoarece a facut un copil legal, a fost tradus in Israel (Editura Nymrod, 2007), Spania (Editura El Nadir, 2010) si Anglia (University of Plymouth Press, 2012). Ii plac murele.

Deşi formal cartea pare a fi una de interviuri, prin răspunsurile sale Răzvan Petrescu dovedeşte mai degrabă o poftă nestăpânită de a face proză. Întrebarea e prilej de exerciţiu de stil, realitatea şi ficţiunea îşi dau mâna, iar stilul foarte personal al autorului răzbate de la fiecare colţ de frază. Jocurile de cuvinte abundă, după cum extrem de numeroase sunt paralelele cu muzica şi compoziţia. Ironia caustică şi cinismul (bine temperat) fac casă bună cu referinţele savante. O carte numai bună să-ţi stârnească pofta de a citi, de a asculta muzică de cea mai bună calitate, şi ocazie ideală de a arunca o ocheadă în sufletul şi mintea unuia dintre cei mai importanţi autori de proză scurtă români ai zilelor noastre. Răzvan Năstase

Impunând un povestitor de primă mărime, ciclul Cei O Sută îmbină neuitarea fabuloasă a unui istoric ce străbate memoria secolelor cu virtutea inventivă a creatorului de povești.

O antologie de proză

Un roman încins şi proaspăt ca o zi de plajă, toamna, pe ţărmul Mediteranei. Un roman totodată carnal şi misterios, ca un vin roşu din ţările Sudului. Un roman despre iubire şi păcat, dorinţă şi iluzie, despre vanităţi, gelozii şi despre frica de singurătate.

„În CEI O SUTĂ, Gheorghe Schwartz a făcut un impresionant efort de documentare; las deoparte faptul că istoria e pasiunea dintotdeauna a prozatorilor, dar, în cazul său, lectura tratatului de istorie este una de identificare, miza cărţii fiind rescrierea istoriei, înţeleasă, deopotrivă, ca reconstituire şi redimensionare în ficţiune, urmărire a adevărului istoric cunoscut şi recreare a detaliului ascuns.“
Ioan HOLBAN

Fragmente din epopeea contemporană a emigranţilor.