Autori români

„Român verde, conservator, rusofil, de temperament sanguin-coleric – acesta pare a fi, după propria-i mărturisire, ofiţerul de carieră Grigore Lăcusteanu. Se numără printre puţinii care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre sine, despre familie ori despre lumea în care trăiesc. Vălmăşagul de la 1848, acel «furnicar de crai» în care «toţi am greşit, toţi am suferit», căci «au fost o zăpăcire obştească», are în persoana memorialistului un cronicar atipic. Aflat în mijlocul evenimentelor, silit să fie mereu la pândă, «iute şi violent», Grigore Lăcusteanu trăieşte intens întâmplările de familie şi deopotrivă pe cele din jur. Notele sale, în mare parte subiective, ca orice elaborat de factură memorialistică, vin în răspăr cu istoriografia comunistă care s-a insinuat în societatea noastră vreme de mai multe decenii. De aici şi curiozitatea noastră îndreptăţită de a asculta et altera pars.
Potrivnic statornic al «golanilor» şi convins că doar Dumnezeu, «cu ajutorul blagoslovitei Rusii, poate salva România», Grigore Lăcusteanu, ca ofiţer, e amestecat în revoluţie – pentru a o reprima –, e arestat, scapă şi e gata să se pună în slujba invadatorilor ruşi şi turci. Ceea ce şi face.
Până atunci însă urmăreşte cu acuitate evenimentele, restituindu-ni-le cu condeiul unui libretist de operetă.“ (Ion Filitti)

În anul 1847 se coaliza dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace, aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi. Pe de altă parte ex-domnul Alexandru Ghica, prin feciorii de boieri (care era clasa cea mai inteligentă în aparenţă) şi prin bani, având de instrumente pe fraţii Goleşti, Nicolae şi Ştefan, uneltea răsturnarea lui Vodă Bibescu, cu scop de a reveni pe tronul României. Ruşii iarăşi, nu numai că nu le displăcea, ba încă în anul 1848 în luna lui mai au trimis pe generalul Duhamel ca să-i dea mai multă impulsie, cu scop – ca vecină – să ia de pretext că la porţile ei s-au aprins un rezbel civil şi cu acest chip să poată intra în ţară să deschiză chestia Orientului… Vodă Bibescu, din parte-i, se adormea de iluziile care îi procurau golanii, că urzesc o revoluţie cu Moldova şi cu Transilvania şi să-l proclame de împărat al Daciei. Fie politica exterioară, fie slăbiciune sau inerţie, nu lua măsuri coercitive.

Un dureros recurs la memorie, scris fără urmă de patetism, căutând să reconstituie cotidianul închisorilor comuniste şi al lagărelor de muncă forțată prin care au trecut câțiva tineri care, la sfârşitul anilor '50, au îndrăznit să se revolte, cu idealismul specific vârstei de 17 ani, împotriva unui sistem corupt. Uranus, Jilava, Luciu-Giurgeni, Grădina sunt tot atâtea bolgii ale unui univers concentraționar dintr-o epocă peste care nu ar trebui să se aştearnă niciodată uitarea.

„Cu toate că nu regret cei cinci ani de umilințe şi de sclavie, nu voi socoti niciodată închisoarea un loc care permite spiritului uman să atingă culmi nebănuite; dar întâlnirile cu oameni de excepţie, suferinţa cea de toate zilele, situaţiile-limită prin care am trecut şi nerenunţarea la lumea noastră, la idealuri, au transformat acele locuri de coşmar în Universitatea vieţii şi au făcut din noi studenţi pe viaţă. Acolo am învăţat ce înseamnă adevărata prietenie, sacrificiul, solidaritatea.“ (Alexandru TEODORESCU)

„Aceasta a fost tinereţea colegilor noştri de liceu… Ei au dispãrut la un moment dat, pe neaşteptate, în ultimul an, din mijlocul vieţii noastre şcolare. Nu aveam sã-i revãd decât mult mai târziu. Aş putea sã evoc, pentru caracterul ei oarecum simbolic, reîntâlnirea de peste câţiva ani, când, tânãr asistent universitar fiind, la un seminar de literaturã, l-am descoperit cu uimire printre studenţi pe colegul meu de liceu Alexandru Teodorescu.
Amenda pentru idealismul lor din tinereţe, pentru credinţa cã pot schimba acea lume într-una mai dreaptã a fost nemiloasã. Sistemul a reacţionat cu brutalitate şi i-a lovit fãrã milã; e lucru de mirare cã au reuşit sã scape întregi, trupeşte şi sufleteşte. Dacã asta poate fi o consolare, şi o satisfacţie, putem zice azi cã mersul istoriei le-a dat dreptate. Socialismul s-a prãbuşit ca sistem, ruinat de propria lui stupizenie şi falsitate. Ei au fost printre pionierii acestei schimbãri dramatice, care a marcat profund sfârşitul mileniului al doilea în toatã lumea. Cât a învãţat România din suferinţa acestei lecţii de viaţã şi de istorie rãmâne de vãzut. Dar ei au anunţat schimbarea şi au fost gata sã plãteascã un preţ mare pentru ea. Şi asta nu e puţin lucru.“ (Al. TUDORICĂ)

Cotul Donului, în faţa Stalingradului: puţine locuri au în memoria noastră un ecou atât de sinistru. Între 19 şi 25 noiembrie 1942 aici au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri peste 150 000 de soldaţi români, în contraofensiva prin care rușii au spart încercuirea şi au întors soarta războiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit în marşurile de exterminare spre lagărele din adâncul Rusiei. Cei care s-au întors într-un târziu în ţară, unii după mai bine de zece ani, şi-au povestit calvarul doar în şoaptă. Mărturiile scrise, cele câteva, nu au fost publicate decât după căderea regimului impus de sovietici.
Dumitru Păsat, ofiţer de carieră, s-a numărat printre cei care au luptat în linia întâi, acolo unde între eroism şi laşitate, între omenie şi nebunie nu a fost, cel mai adesea, decât un pas. S-a întors din lagărul de la Oranki în toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de „voluntari“ organizată de sovietici. A început să scrie la puţină vreme şi a continuat până la anii bătrâneţii – cu convingerea că în cele din urmă noi, copiii şi nepoţii celor despre care povestea, vom ajunge să-i citim mărturia.

„Aflat tot timpul în postura ofiţerului care, ca să folosim un termen militar, «raportează», semnatarul acestor amintiri ne scuteşte de descripţii patetice, de alunecări pilduitoare, de comparaţii fastuoase, de panseuri disproporţionate, care debilitează vigoarea faptelor. Dar tocmai această indiferenţă faţă de «frumos» conferă expresivitate şi măreţie întâmplărilor, oferindu-ne una dintre cele mai frisonante reprezentări ale războiului din câte ne-a fost dat să întâlnim.“ (Eugen NEGRICI)

Când ne-am mai liniştit sufleteşte, coloana a pornit prin viscol şi zăpadă spre necunoscut. Am mers fără a ne opri, fără mâncare, trecând prin locurile pe unde luptasem. În drumul nostru, morţii încă nu fuseseră strânşi, zăceau în toate poziţiile, aşa cum îi apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fără plânsete, fără jale din partea nimănui.

„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“

Aceasta este ultima însemnare din impresionantul jurnal pe care fostul deputat Vasile Th. Cancicov îl ţine, cu conştiinciozitate şi perseverenţă, timp de 870 de zile. Este perioada în care şi el trece, alături de concetăţenii săi, prin toate stările provocate de intrarea ţării în prima conflagraţie mondială: entuziasm, agonie şi extaz. Idealuri spulberate, privarea de libertate, nesiguranţa zilei de mâine, ravagiile politicianismului, povara ocupaţiei străine, regăsirea neaşteptată a speranţei. Sunt stări pe care avocatul Cancicov le sintetizează într-o însemnare aşternută pe hârtie la doar câteva zile după Adunarea de la Alba Iulia:

„Ce film de cinematograf am trăit în aceşti doi ani de zile! Cu câte lacrimi amare am asistat la desfăşurarea lui, cu ce frecături de nervi, cu ce deznădejde uneori, cu ce nădejde înspre sfârşit!
Numai doi ani, zicem azi; o eternitate, credeam atunci.
Doi ani, din ruină şi cenuşă – România Mare!
Şi ce mărire nevisată şi nebănuită!“

Deseori citate, însă niciodată reeditate, Impresiunile şi părerile personale ale lui Vasile Th. Cancicov au reprezentat, până astăzi, mai degrabă o raritate bibliografică. Spre deosebire de alte însemnări asemănătoare, acestea au reuşit să treacă testul timpului. Nu doar prin dimensiunile sale impresionante, ci mai ales prin calitatea informaţiilor conţinute, jurnalul lui Cancicov ne dezvăluie felul în care a luat naştere România Mare. Totul este relatat cu francheţe, fără cosmetizări, cu adevăruri dureroase şi rostite până la capăt. (Daniel Cain)

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul al doilea va cuprinde însemnările din august 1917 până în decembrie 1918.

Suntem Ana şi Ionuţ, un cuplu de arhitecţi. Din iunie 2011 până în august 2012 am făcut turul Africii cu motocicleta. În această călătorie de 14 luni şi 55 000 de kilometri am lucrat ca voluntari în pădurea ecuatorială în Nigeria, am traversat Sahara în călduri de peste 54 de grade, am urcat muntele Camerun, am explorat delta Okavango şi bazinul Congo, am locuit într-un cătun camerunez fără bani şi fără telefon, am tractat motorul defect 350 de kilometri, am făcut malarie, am parcurs 3 000 de kilometri de off-road extrem în R.D. Congo, am trecut de sute de controale armate şi hăţişuri birocratice şi am cumpărat un pahar de ceai în Egipt. Acesta este jurnalul aventurilor noastre.

„Din doi «oameni albi» și o «Africă neagră» a ieșit o combinație foarte colorată.“ (SEGA, autorul romanelor Namaste)

„Ana și Ionuț sunt dream team-ul alături de care aș merge până la capătul lumii și înapoi. Oyibo e un imbold pentru a-ți urma visul. Care are toate șansele să se împlinească dacă îți iei inima-n dinți, te deconectezi de la «virtual» și faci pasul către «real». O poveste pe care mi-ar plăcea s-o fi trăit eu.“ (Alex GĂVAN, alpinist)

„Oyibo nu te va lăsa indiferent, să știi. S-ar putea să-ți vină să-ți dai demisia, să pleci în lume, s-ar putea chiar să vrei să faci asta cu o motocicletă. S-ar putea să vrei să fii viu.“ (Mihai Barbu, fotograf, autorul cărții Vând kilometri)

„De ce oare ne gândim automat la copilărie când vine vorba de prieteni imaginari? Pentru că ne despărţim inevitabil, ca adulţi, de naivitate, de puritate, de frecventarea liberă a închipuirii? Chiar toţi? Până şi scriitorii?
Textele adunate aici de Nadine Vlădescu dau un răspuns mozaicat, semnat de treisprezece autori. Plus unul pe care însă n-o să-l găsiţi în sumar: întâmplarea. Doar geniul ei jucăuş, inventiv şi reparator poate face un întreg, parcă preexistent, dintr-un simplu Cuprins.
Ce veţi afla din această nouă carte scrisă la mai multe mâini? Că poţi să te întrebi şi la 91 de ani dacă nu cumva eşti cealaltă, «imaginara»; că un copil poate trăi câteva zile în lumea proprie, dar poate şi rămâne acolo pentru totdeauna; că unii părinţi chiar îi văd pe prietenii închipuiţi ai copilului lor; că poţi fi certat de dublul tău ideal şi multe altele.
Dacă citiţi, o să recăpătaţi pentru o vreme încântătoarea oglindă fermecată în care lucrurile se vedeau nu aşa cum sunt, ci cum ar trebui să fie. Şi o să vă gândiţi, vrând-nevrând, că gustul acesta al ireparabilului, pe care ni-l dă viaţa, e totuşi înţelept şi subtil. (Tania RADU)

„De-a prietenii imaginari e o joacă foarte serioasă, ca literatura, ca scrisul. Și pentru că prietenii imaginari ai prietenilor mei imaginari sunt prietenii mei reali, vă urez bun venit în lumea acestei cărţi, vouă și tuturor prietenilor voștri, reali sau imaginari.“ (Nadine VLĂDESCU)

Ana Dragu, Dan C. Mihăilescu, Iulian Tănase, Ioana Bot, Șerban Foarță, Robert Șerban, Elena Vlădăreanu, Emil Brumaru, Marin Mălaicu-Hondrari, Antoaneta Ralian, Nadine Vlădescu, Florin Bican, Monica Pillat

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Timp de cinci ani, o serie de intalniri organizate in spatii neconventionale la Bucuresti (si, de cateva ori, in afara Romaniei) a incercat sa adune scriitori de toate varstele pentru a-i pune fata in fata cu publicul lor. Initiat ca un proiect de promovare a literaturii contemporane pentru un public larg, "Poeticile cotidianului" s-a transformat, dupa ani de intalniri saptamanale, intr-un eveniment literar cu propria sa conceptie despre literatura: poetica relationala.

Cannes-ul este, pe de-o parte, un mic port la Mediterana. Pe de alta parte, este o urbe care rivalizeaza cu New York-ul. Zgarie-norii acestui tarm de Riviera se numesc filmele, care pot, uneori, nu numai sa zgarie norii, dar si sa-i strapunga.

 Marina Almasan este un cunoscut om de televiziune, insa cariera ei ascunde si numeroase antecedente in ale scrisului. In studentie a fost, timp de trei ani, redactor-sef la revista Academiei de Studii Economice, iar in perioada pre-decembrista a avut multiple colaborari in presa vremii, la revistele Viata studenteasca, Scanteia tineretului, Contemporanul, Urzica, si a obtinut numeroase premii literare. Dupa decembrie '89, desi a fost aproape in totalitate absorbita de televiziune, a continuat sa cocheteze cu scrisul. Dincolo de numeroase scenarii pentru filme documentare si show-uri de televiziune, in 2004 publica, la Editura Niculescu, un volum pentru copii - Cele sapte patanii ale lui Victoras. In perioada 2008-2010, detine o rubrica permanenta in ziarul Adevarul de duminica, intitulata "Destainuiri". Din toamna anului 2011, accepta propunerea omului de afaceri timisorean Georgica Cornu de a sustine o rubrica permanenta in saptamanalul acestuia, Mehedinteanul. Incepand din 2012 are o rubrica permanenta in ziarul Ring.

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

Daca e adevarat ca, prin noi, natura se transforma continuu in cultura, epocile ar trebui evaluate dupa cat au izbutit in acest sens sa faca. Chiar si personalitatile. Fericita ipostaza - apusa de mult - a culturalizatorului, a imblanzitorului de stihii, a creatorului de forme. Astazi nu mai avem cine stie ce si cat de transformat, de formulat. Ne este dat sa zarim, peste tot, reluari, variante, versiuni, ramificatii, incropiri analogice, analogii, analogii. Barthes avea dreptate sa exclame inciudat: „omenirea pare condamnata la analogic“ si sa remarce stradania artistilor adevarati de a o aboli.

„Cartea pe care am scris-o este una de împăcare. Cartea drumului meu de cunoaștere și înțelepciune, în care horea mi-a fost și înger păzitor, și ispită.
Mulți oameni se întreabă dacă valorile trecutului vor rezista în avatarurile mileniului trei. Astăzi, prezentul este hodorogit. Vătămat de trecut, este umil, neînsemnat și nevoiaș. Prezentul este ținut în derută, este rătăcit. Raportarea permanentă la trecut a devenit un clișeu. Este adevărat că reprezintă și o modalitate de venerare a strămoșilor, dar nu trebuie să invocăm tot timpul moaștele trecutului. Prezentul are taine noi, este un urcuș, ne dă putere. Nu-l putem lăsa în singurătate. El se va lumina prin înfăptuirea, puterea, forța și tăria lui, ne va proteja de reacțiile trecutului datorită ritmicității sale. Nu-i grija mea ce se va întâmpla cu trecutul. Eu trebuie să trăiesc prezentul, horind...“

„În ziua de astăzi, asistăm la o decadență a muzicilor rurale și urbane. Ele nu mai au forță, energie și valoare. Se desfășoară în formule stereotipe și uniformizate. Libertatea de a hori nu se lasă însă învinsă de trecerea vremii. Horitorul trebuie «să stâmpere». De aceea se spune că horea nu stă în orice trup. Nu se cuibărește oriunde. Horitul este un dar spiritual, înseamnă inspirație, măiestrie, este un prilej care îți aduce fericire și izbândă. «Doamne, mândru-i a ști hori!» Horea te împlinește, te face om întreg. Când viețuim în duhul horilor, traiul de zi cu zi este bucurie. Horind, sunt și nu sunt pe lumea asta, sunt ochiul nevăzut dintre strămoșii mei și urmașii mei.“ (Grigore LEȘE)

Volum îngrijit de Tatiana Niculescu Bran

„Cine mi-a ucis fiul? este jurnalul unui tată a cărui viață se schimbă pentru totdeauna odată cu uciderea fiului său la mineriada din 25 septembrie 1991. De atunci și până în zilele noastre, anii familiei Frumușanu s-au scurs între drumul la cimitir și o cărare sinuoasă, amețitoare, chinuitoare, prin labirintul tribunalelor. Dar această carte este deopotrivă un manual de istorie recentă și un dosar politic. Mesajul ei? Orice om are dreptul la povestea lui, dar, mai cu seamă, la dreptate și la adevăr, oricât de încâlcite s-ar dovedi ițele deciziilor politice. Este cartea unui om curajos și a unui tată care încă mai are încredere în justiție.“ (Tatiana NICULESCU BRAN)

La început, gândul de a scrie această carte m-a entuziasmat. Mi-am spus că amintirile frumoase, triste sau crâncene despre cum a trăit şi a murit unicul nostru fiu, Andrei Frumuşanu, trebuie să fie dedicate şi transmise minunaţilor tineri din această ţară şi opiniei publice care trebuie să afle cum a fost ucis nevinovat şi prin ce greutăţi şi traume morale am trecut noi, părinţii lui, timp de peste 20 de ani... Am constatat, pe parcurs, că acest gând nu era ușor de realizat și că atunci când copiii mor înaintea părinţilor, sensul vieții lor se pierde.

„Destine ca-n filme“ este o emisiune despre oameni obisnuiti aflati in situatii neobisnuite, despre clipe, momente, intamplari care le-au schimbat viata, despre destinul pe care le-a fost dat sa-l traiasca.

Am mers alaturi de echipa mea in cele mai inedite si neasteptate locuri din Bucuresti si din tara pentru a cunoaste astfel de oameni, pentru a aduce in fata publicului telespectator emotia, pasiunea, speranta, hotararea, bucuria, drama, deznadejdea... Si am incercat sa ii fac pe interlocutorii mei sa povesteasca despre acele clipe din viata care le-au schimbat destinul pentru totdeauna.

Iata de ce am avut ideea aparitiei acestei carti, la care au contribuit membri ai echipei, colegi, colaboratori si prieteni adevarati, dar si protagonistii– personajele principale ale acestei„povesti“ cu mai multe istorisiri. Veti afla crampeie din viata personajelor, le veti simti emotiile, trairile, va veti identifica, poate, cu momentele de cumpana care le-au schimbat destinul, cu lupta lor pentru onoare, supravietuire si– de ce nu?– pentru un destin mai bun.” *(Iuliana Marciuc)

„Aparute in 1956 si revazute in 1966, intr-o epoca de stingism agresiv, Amintirile de la Viata romaneasca ale lui Mihail Sevastos au putut trece prin furcile cenzurii de atunci o multime de nume si de evenimente din trecutul revistei si deci al literaturii noastre, datorita imensului prestigiu pe care aceasta l-a avut incepand cu primul numar, in 1906. O memorie infailibila si un spirit de observatie neintrecut fac insa din povestirile fostului secretar de redactie un mozaic de profiluri adevarate, vii, incat dupa lectura cartii cititorul poate zice ca Arghezi dupa ce a venit la Iasi si a vizitat redactia: «Acum inteleg ce uneste pe prietenii Vietii romanesti».” (Mircea Anghelescu)

Prunner – un nume cu rasunet mondial in domeniul muzicii, purtat de trei generatii de artisti care au adus recunoastere si apreciere Romaniei. 

Povestea incepe cu marele contrabasist Joseph Prunner, care in anul 1909 a parasit Austria in favoarea Romaniei, la rugamintea lui George Enescu, devenind primul contrabasist al Filarmonicii; continua cu Iosif Prunner Jr., fiul sau, un pianist stralucit care a fost timp de doua decenii solistul Filarmonicii „George Enescu”. 

„«Fericit cel care, ca Ulise, a calatorit in jurul pamintului», spune un faimos vers. Ei bine, Ioan T. Morar a reusit o performanta care, la rindu-i, ar trebui sa-si gaseasca homerul: el a calatorit la capatul lumii! A locuit vreme de doua luni intr-un paradis de o paralizanta frumusete, «o frumusete care se risipeste in gol», dupa cum o defineste autorul, incercind sa inteleaga alteritatea absoluta. Cartea de fata e o fabuloasa dare de seama a unui timp suspendat, a scufundarii intr-o lume in care cutuma reprezinta inca principala forta de organizare a vietii cotidiene si in care ritualurile stravechi (de la canibalism la geometria ascutita a dansurilor civilizatiei kanak) amintesc de stramosii aflati la doar o aruncatura de sulita. Ioan T. Morar a surprins Noua Caledonie intr-un moment in care, sub presiunea vremii, se pregateste sa sara – si o face cu gratie de felina tropicala – din lumea arhaica in cea postmoderna. Probabil ca peste citiva ani paradisul neocaledonian va fi doar o amintire. Pina atunci, sa ne bucuram alaturi de scriitorul care, departe de lumea dezlantuita, a avut norocul sa traiasca doua luni ca-ntr-un haiku boreal despre scoici, cocotieri, infinite plaje cu nisip alb si-o liniste de inceput de lume.” (Mircea Mihaies)

Interviuri si insemnari de jurnal de la Festivalul International „George Enescu“ (editiile 2011 si 2013)

Elaborata in urma cu aproape opt decenii (interzisa dupa 1944), Scanteietoarea viata a Iuliei Hasdeu ne cucereste inca, prin patosul ei avantat, prin delicatetea cu care autorul ne introduce in intimitatea copilei geniale si, mai ales, prin extraordinara forta de sugerare a zbuciumului launtric al poetei, aflata intr-o continua lupta cu Destinul neindurator.

Bazata, in buna masura, pe marturiile orale ale unor personalitati care au cunoscut-o pe protagonista - inaccesibile cercetarilor ulterioare - cartea se constituie intr-un veritabil document ad-hoc al unei existente de exceptie.

O repunem in circulatie, intr-o riguroasa editie critica, adnotata in lumina ultimelor descoperiri din istoriografia literara.

Considerata prima autobiografie din literatura romana, cartea lui Teodor Varnav, boier din Moldova, a fost scrisa in 1845 si este una dintre putinele marturii din Tarile Romane despre prima jumatate a secolului al-XIX-lea. Cu o familie scapatata, Teodor Varnav are parte de putina educatie (frecventeaza totusi scoala unui dascal grec, pe nume Panaioti,la Bucuresti, in 1813-1814), iar povestea vietii lui este una a stradaniilor neincetate de a-si face o situatie si a regretelor ca nu a avut parte de mai multa invatatura. E in acelasi timp o istorie foarte spumoasa, scrisa in limba timpului, din care nu lipsesc aventurile picaresti si oamenii din cele mai diverse medii.

„Teodor Varnav, dintre toti memorialistii nostri, n-a fost numai primul in data, dar si intiiul si unicul care si-a marturisit fara rusine, dar si fara cinism, ca pe fapte ce nu trebuie ascunse, toate relele pe care de obicei autorii de amintiri le ascund: furturile, mici si mari, din copilarie si adolescenta, iar de la aceasta virsta tulbure, primele iubiri, fie chiar cele ancilare si consecintele lor, sanitare si penale, neplacute. Din acest punct de vedere Teodor Varnav imi aminteste, mutatis mutandis, de marele memorialist englez Samuel Pepys.” (Serban Cioculescu)

Inceput in 1929, la sugestia lui Roger Martin du Gard, in cadrul uneia dintre numeroasele intilniri de la Pontigny la care a fost invitata, si continuat, cu scurte intreruperi, pina in preajma disparitiei sale, jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde insemnari despre evenimente si personalitati din perioada interbelica si postbelica. Printre cei ce-si gasesc locul in paginile cartii se numara Nicolae Iorga, George Enescu, Regina Maria, Gala Galaction, Marietta Sadova, dar si oameni de cultura de prim ordin din afara tarii ca Andre Gide, Roger Martin du Gard, Paul Langevin, François Mauriac, Ernst Robert Curtius, cu o parte dintre acestia autoarea sustinind si o bogata corespondenta.Inceput in 1929, la sugestia lui Roger Martin du Gard, in cadrul uneia dintre numeroasele intilniri de la Pontigny la care a fost invitata, si continuat, cu scurte intreruperi, pina in preajma disparitiei sale, jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde insemnari despre evenimente si personalitati din perioada interbelica si postbelica. Printre cei ce-si gasesc locul in paginile cartii se numara Nicolae Iorga, George Enescu, Regina Maria, Gala Galaction, Marietta Sadova, dar si oameni de cultura de prim ordin din afara tarii ca Andre Gide, Roger Martin du Gard, Paul Langevin, François Mauriac, Ernst Robert Curtius, cu o parte dintre acestia autoarea sustinind si o bogata corespondenta.

Ultimul canibal descrie o experienta senzationala, fiind o premiera absoluta in diaristica romaneasca.

Cronicile vulpii este, in acelasi timp, o calatorie in timp – in anii '90 – si o marturie a unui prezent continuu, cel al adolescentei. Paul Slayer Grigoriu ne ia cu el in tumultul anilor in care Romania si o generatie noua descopereau libertatea, intr-o calatorie presarata cu indoieli si excese adolescentine, lecturi, nenumarate incursiuni in lumea rock-ului, toate in cadrul definit de ideea de liceu, in general si de Liceul German, in special.

" Nu e nimic omagial in ideea publicarii acestei editii. Doar o strict (dar strict) necesara restituire.“ (Cosmin Ciotlos, Romania literara)

Pentru fiecare poet exista o problema: trebuie sa-si defineasca teritoriul, sa-si spuna asa: care sunt lucrurile pe care le pot scrie numai eu?