Autori români

„Scrisă în franceză, apoi rescrisă integral în română, după 1990, Evadarea tăcută este totodată povestea unei experienţe autobiografice cumplite şi mărturie despre un drum dureros prin Istorie, pe care mulţi au fost obligaţi să-l parcurgă în România comunistă.

În închisoare, într-o izolare care îi interzice orice contact cu exteriorul şi orice obiect, inclusiv hârtia şi creionul, Lena Constante va practica o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mentală, care numai după ani şi ani va ajunge să fie pusă pe hârtie, dând astfel corp şi istorie perioadei petrecute în temniţă. Jurnalul nu se referă la aspectele politice ale detenţiei, ci povesteşte un cotidian făcut din frică, din lacrimi şi slăbiciuni, dar şi din mici revolte din care nu lipsesc clipele de bucurie, totuşi o face într-un stil lipsit de emfază, cu fraze austere, ce restituie, prin intermediul trăirilor cotidiene, sensul incredibilei realităţi pe care autoarea a traversat-o.“ (Angela Tarantino, traducătoarea ediţiei italiene, L'Evasione silenziosa, Ed. Nutrimenti, 2007)

Noua ediţie a volumului Anul Regelui reia, într-o versiune bilingvă (franceză şi engleză), cu un nou design şi cu câteva adăugiri, ediţia publicată de Curtea Veche Publishing în 2011, cu prilejul sărbătoririi vârstei de nouăzeci de ani a Regelui Mihai.

Memorii în bocanci este o relatare pasionantă și dezinhibată despre intimitățile organismului militar românesc, mai puțin accesibile și cunoscute publicului larg.

Pentru mulţi români, Mircea Carp este glasul pe care l-au auzit ani la rând la „Europa Libera” sau „Vocea Americii”. Plecat în 1948 din România comunistă, a ajuns mai întâi în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite, unde a lucrat pentru postul de radio „Vocea Americii”. Dupa 22 de ani a revenit în Europa, la München, şi a continuat să transmită un timp pentru „Vocea Americii”, apoi s-a transferat la „Europa Libera”, unde a rămas pâna la încheierea activităţii, în 1995.

File de jurnal, însemnări răzleţe, pagini de corespondenţă – secvenţe memorialistice legate, ca într-un film, prin comentariul naratorului. În centru, o figură bine cunoscută celor care au citit Jocul cu moartea (Humanitas, 1999): Mihai Rădulescu, promiţătorul muzicolog condamnat într-un proces de moravuri şi afiliat apoi procesului Noica-Pillat, care s-a sinucis în arest.

Autorul îşi trăieşte copilăria, adolescenţa şi viaţa de om matur, „aşezat la casa lui” în „Colonia” fabricii, pe care le descrie, cu deosebită savoare şi într-un grai ardelenesc inconfundabil, colorat şi presărat cu picanterii, ce va satisface plăcerea de lectură a cititorului şi va da culoarea pastelată a cărţii.

Cinci portrete extraordinare – doica, mama, tatăl, sora şi guvernanta – „pentru o autobiografie pe care nu o voi scrie niciodată“, spune autorul. De fapt, prin intermediul persoanelor care l-au însoţit, Gregor von Rezzori (născut în 1914) îşi povesteşte prima parte a vieţii, petrecută în bună măsură la Cernăuţi, în Bucovina, magnifica provincie de margine a imperiului chezaro-crăiesc, intrată după 1918 în componenţa regatului român.

Conţinutul volumului I este uvertura la volumul II, care va aborda pregnant, pătrunzând într‑un orizont larg şi concret, ceea ce semnifică delaţiunea şi corupţia în medicină, adevărate atentate la dreptul la sănătate al omului.

Un volum din care nu lipsesc detaliile picante si istoriile interesante, uneori pline de umor, in care apar personalitati din Romania sau membri marcanti ai exilului romanesc.

„Desertul pentru totdeauna este unul dintre cele mai coplesitoare eseuri confesive ale literaturii romane. O carte de severa, adinca, exemplara aristocratie rurala, ravasitoare tocmai prin simplitatea ei, prin refuzul alambicarilor si rafinamentelor evocative.” (Dan C. Mihailescu)

Şi în al doilea volum al amintirilor sale, Radu Rosetti, elogiază, cu pietate filială, harul de povestitori al părinţilor săi. Pe sine se ignoră, dar, dacă astăzi putem reconstitui copilăria unui fiu de boier moldovean, împrejurările în care a fost crescut educat şi instruit, dedesubturile luptei pentru unirea principatelor, culisele domniei lui Al. I. Cuza, o putem face pentru că de fapt Radu Rosetti, scriind, s-a îngrijit să nu piardă vreun „amărunt“ semnificativ nici despre vremurile care i-au fost povestite, nici despre vremurile pe care le-a trăit el însuşi.

Care este ADN-ul unui om care a condus, până nu demult, DNA-ul? Cum pot locui un familist şi un justiţiar în aceeaşi piele? Cât de uşor poţi trece de la dosarele marilor corupţi la cărţile care te zidesc an de an şi lună de lună? Cum rezişti timorărilor, insultelor şi ameninţărilor? Din ce stofă trebuie să fii croit ca să nu abdici de la convingeri şi principii? Şi care e, la urma urmelor, preţul adevărului?

„Încă de la începutul împrietenirii noastre, Barbu mi-a inspirat încrederea că alături de el eram ferită de primejdiile acelor timpuri de restrişte, căci atât firea sa, de o limpezime solară, cât şi subiectele încântătoarelor lui evocări păreau a ridica un scut de apărare în jurul nostru, protejându-ne de răul din afară, fie chiar şi numai pentru cele câteva ceasuri petrecute împreună.“ (Monica PILLAT)

Cartea de faţă nu este o lucrare sociologică de tip tradiţional, cu analize de cauze, dinamici şi efecte. Este vorba aici de propriile mele experienţe în interiorul unui grup pe care am ajuns să-l cunosc, îndrăznesc să cred, foarte bine. Un microcosm politic şi psihologic, numit de mine cândva micul Bizanţ roşu.

Protagonista scrisorilor este mai întâi inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvii.

Cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu

DAN C. MIHĂILESCU, n. 1953, este critic şi istoric literar. Absolvent al Facultăţii de Limba şi Literatura Română, Universitatea din Bucureşti, 1976. Cercetător la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G.

„Aşa se recrutează oligarhia care stăpâneşte ţara românească. Nu este o oligarhie măcar statornică, de tradiţie istorică, de bravură, de obligaţiuni morale, de nobilitate ori de merite; este o oligarhie mutabilă, de perpetuă primeneală, accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură. [...] Asta, în ţara românească, se numeşte, cu tot seriosul, sistemă democratică... Şi oligarhia asta, semicultă sau, în cel mai bun caz, fals-cultă, pe cât de incapabilă de producţie utilă ori de gândire, pe atât de lacomă la câştiguri oi onoruri, îşi arogă puterea întreagă a Statului.“

Draga Ioana , Ma caznesc sa gasesc cuvintele potrivite ca sa ti pot descrie cat mai sugestiv ce a insemnat pentru Bucurestiul muzical, si chiar cel nemuzical, cele 3 saptamani in care prezenta lui Sergiu a insemnat al doilea mare eveniment dupa cutremur. A zdruncinat apatia muzicala care de ani si ani de zile ne a cuprins datorita zelului mediocritatilor care o dirijeaza (la propriu si la figurat). Desigur, in 1970 venirea lui Sergiu cu orchestra din Stockholm a insemnat un eveniment. Atunci cine a putut obtine bilete s a declarat fericit, cine a ramas pe dinafara s a consolat cu transmisiunile la TV a caror inregistrare a alimentat din cand in cand programele TV ului. Insa atunci prea putini au banuit la ce potential se ridica personalitatea lui Sergiu. Atunci a fost de acord aproape toata lumea ca este un mare dirijor, fara sa stie cat de mare este… (Scrisoare a lui Sergiu Celibidache catre sotia sa, Ioana)

În România comunistă, din 1948 şi până la începutul anilor ’60, soarta unui om depindea mai ales de dosarul său politic —  până-ntr-acolo încât Dosarul, ca atare, era cu mult mai important decât Omul. O faptă de opoziţie faţă de regimul comunist — a oricăruia dintre români, fie o persoană anume sau vreuna dintre rudele sale — era un păcat de neşters — un stigmat.

Astăzi, după optzeci şi cinci de ani de condus, Regele se urcă la volan cu aceeaşi siguranţă discretă, cu o plăcere sfioasă, cu o robusteţe uşor de remarcat. Tratează maşina cu respect, cu atenţie, are un anume fel profund de a „simţi“ motorul, pe care îl ascultă cu sufletul şi cu mintea.

„Am ajuns la capătul călătoriei mele, o călătorie lungă şi grea. Cu meandre şi ocolişuri. O călătorie frumoasă, aşa cum e viaţa... Şi fără întoarcere. Numai dus.
Sunt recunoscătoare tuturor celor care mi-au fost alături. La bine şi la rău, cum se zice. Pe mulţi nu-i va mai putea ajunge recunoştinţa mea: şi-au încheiat ei călătoria; dar poate, către sfârşit, şi-or fi adus aminte de mine, cu drag sau numai cu indiferenţă, în nici un caz, sper, cu neplăcere.
Povestea mea are, fatal, lacune. Memoria afectivă ne joacă, uneori, asemenea feste. Inefabilul tocmai asta e: ceea ce nu se poate exprima. Multe lucruri nu am putut, nu am ştiut, sau chiar nu am vrut să le exprim.
Dar, în ceea ce am spus, am căutat să fiu corectă. Exactă. Chiar dacă nu am reuşit totdeauna, intenţia asta a fost." (Micaela GHIŢESCU)

„Mulţumesc fiecărui om al cărui drum s-a întâlnit vreodată cu al meu: de la fiecare am învăţat. Am învăţat de la grădinile pe care le-am îngrijit, de la animalele care au trăit în preajma mea. Am învăţat de la copacii sub care m-am odihnit. Câţiva, fiindcă de puţine ori mi-a fost dat să mă odihnesc. [...] Dacă veţi vrea să faceţi o pomană pentru mine, stropiţi o plantă însetată, hrăniţi un câine flămând şi învăţaţi copiii să se uite la stele. Bogdaproste. Bucuraţi-vă de fiecare clipă.“ (Luli August STURDZA)

Ion Ianoşi reconstituie în Internaţionala mea. Cronica unei vieţi o epocă zbuciumată, dar şi traseul unui destin cultural mai puţin obişnuit.

„Ce tulburătoare plutire-n trecut, ce senzaţie de levitaţie în chioşcul din livada de vişini a istoriei îţi dau amintirile lui Alexandru Paleologu! [...] Evocările «conului Alecu» alintă mustrător, ne eliberează şi ne împovărează, ne umilesc şi ne înalţă la iluzia blazonului.“ (Dan C. MIHĂILESCU)

Volumul cuprinde memoriile din exil ale unui poet şi dramaturg de reputaţie internaţională, stabilit din 1971 la Paris şi reîntors la Bucureşti la mijlocul anilor ’90.
Volumul mai cuprinde: Confesiuni (Teatrul/ Poezia/Argoul) – traduse din franceză de Ileana Cantunari; Curriculum vitae (Biografie/Bibliografie/Fisier dramatic).

Prin intermediul interviurilor cu arhitecţi, scriitori, şmenari, prostituate şi muncitori de rând, Ay, Cuba! scoate la iveală o societate plină de pasiune, minată de un conflict intern profund. Nu avem în faţă un studiu rece, o secţiune transversală a societăţii cubaneze, ci un portret extrem de personal, de uman al unui popor mândru, muzical, inteligent şi… seducător. Ay, Cuba! constituie astfel o reevaluare provocatoare a unei lumi familiare şi exotice, aflată la numai 90 de mile de coasta Floridei, realizată de unul dintre cei mai dăruiţi critici sociali ai Americii, însoţit de unul dintre cei mai talentaţi fotografi ai acesteia.

Convorbiri cu un bătrîn reacţionar ar fi fost, în opinia lui Octavian Paler, titlul potrivit pentru acest volum în care o emisiune de televiziune, o ştire dintr-un ziar, o replică dintr-o carte sau foşnetul oţetarilor din curtea casei îi prilejuiesc scriitorului comentarii nostalgice, atunci cînd îşi rememorează viaţa de „lup singuratic”.

Pasiunea ei cea mai mare a fost astronomia. La vârsta de şase ani a început să citească albumul "Astronomie şi spaţiu" pe care îl primise cadou de la mama ei. Până să fie depistată ca fiind bolnavă de cancer şi-a dorit să devină astronom la NASA. Avea 21 de ani atunci când s-a stins din viaţă. Deşi a fost scris înainte de 21 de martie 2011, prin acest jurnal Daria a rămas vie.

Răspunsuri surprinzătoare, bogate în idei şi în detalii, din care nu se poate construi o singură istorie definitivă, istoria carierei lui Lucian Boia, ci un mănunchi de istorii, totdeauna polimorfe şi deschise, istoriile lui Lucian Boia