Poezie & Teatru

Mario Vargas Llosa s-a născut la Arequipa, în Peru, în 1936. Între 1953 și 1958 a studiat Literele și Dreptul la Universidad Nacional Mayor de San Marcos din Lima, iar în 1959 și-a obținut doctoratul în Litere și Filozofie la Universidad Complutense din Madrid. A trăit o vreme la Paris, apoi la Londra și la Barcelona.

După o primă piesă de teatru scrisă în 1952 (La huida del Inca), pusă în scenă, dar nepublicată, și un volum de povestiri apărut în 1959 (Los jefes), recunoașterea i-a venit în 1959, odată cu Premiul „Leopoldo Alas“. Cariera sa de scriitor a câștigat cu adevărat în notorietate în momentul publicării romanului La ciudad y los perros, care i-a adus Premiul „Biblioteca Breve“ în 1962 și care a fost repede tradus în peste treizeci de limbi. În 1966 a fost publicat cel de al doilea roman al său, La casa verde, distins deopotrivă cu Premiul Criticii Spaniole în 1966 și cu Premiul Internațional „Rómulo Gallegos“ în 1967.

A urmat o operă vastă, acoperind genuri diverse, de la roman și povestire până la eseu, memorii și critică literară, încununată cu recunoașterea internațională și distincții prestigioase.

Considerat de presa internațională un spirit renascentist al vremurilor moderne, Vargas Llosa s-a angajat intens și în viața politică și socială din țara sa, iar în 1990 a candidat la președinția Republicii Peru, dar a pierdut în ultimul tur, în fața contracandidatului Alberto Fujimori.

În anul 2010, lui Mario Vargas Llosa i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

HORIA BĂDESCU (n. 24 februarie 1943 la Aref pe Argeș) este poet, prozator și eseist, doctor în litere, jurnalist și diplomat; laureat al mai multor premii ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor și al câtorva importante festivaluri internaționale, al Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române (1991) și al Premiului European de poezie francofonă „Léopold Sédar Senghor” (2004); membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Scriitorilor Francezi, membru al Maison Internationale de la Poésie de Bruxelles și al CIRET, membru de onoare al Academiei Francofone și al Uniunii Poeților Francofoni. A publicat peste treizeci de volume de poezie, eseuri și romane, apărute în România, Franța, Belgia, Bulgaria, Macedonia, Spania, Vietnam. Membru fondator al grupării Echinox și al Societății Culturale și Festivalului Internațional „Lucian Blaga”. Comandor al Ordinului național român Meritul Cultural și cavaler al Ordinului național francez Les Palmes académiques. Printre cele mai recente volume: O noapte cât o mie de nopți (roman, Limes, Cluj-Napoca, 2011), Cărțile viețuirii (poeme, Eikon, 2013), Roulette russe  (poeme, Ed. L’Herbe qui tremble, 2015), Zborul gâștei sălbatice (roman, ed. a II-a – Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2015), Le poème va pieds nus (poeme, Ed. l’Arbre à paroles, 2016), Decameronice (poeme, Școala Ardeleană, 2017), Doar din pământul patriei (eseuri, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018), Joia patimilor (roman, ed. a IV-a, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2018), Căderea din Rai (memorialistică, Școala Ardeleană, 2020), Poduri și vămi (memorialistică, Școala Ardeleană, 2020), O sută și una de poezii (poezie, Editura Academiei Române, 2020).

ION HOREA (1929-2019), poet.

Născut la Petea de Câmpie (jud. Mureș), este admis la Liceul „Al. Papiu-Ilarian” din Târgu Mureș. Urmează cursurile Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, întrerupându-și studiile din cauza „dosarului” (părinții i-au fost declarați „chiaburi”). În 1951, este admis la Școala de Literatură „M. Eminescu”, după ce a publicat versuri în „Ardealul nou”, „Almanahul literar”, „Contemporanul” respectiv „Flacăra”. Redactor la „Viața Românească” (1952-1964), secretar al Uniunii Scriitorilor (1964-1968), apoi redactor-șef adjunct la „România literară” (până în 1990).

După debutul editorial cu Poezii (1956), s-a impus cu volume precum Coloană în amiază (1961), Umbra plopilor (1965), Calendar (1969), Încă nu (1972), Măslinul lui Platon (1977), Un cântec de dragoste pentru Transilvania (1983), Podul de vamă (1986), Cumpene (1991), Cartea sonetelor (2001), Până-ntr-o zi (2017), recompensate cu Premiul Uniunii Scriitorilor (în mai multe rânduri) și Premiul Asociației Scriitorilor din București.

GHEORGHE GRIGURCU (n. 1936, Soroca), absolvent al Facultății de Filologie a Universității din Cluj, doctor în științe filologice al Universității din București, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A cunoscut două refugii, în 1940, din Ardealul de Nord, respectiv în 1944, din Basarabia. Marginalizat și prigonit de regimul comunist, inclusiv de Securitate. În perioada 1974-1990, n-a avut dreptul de-a avea un serviciu și nici pe cel de-a se stabili într-un centru cultural. Fost redactor al revistelor „Familia“, „Viața Românească“, „Contemporanul-idee europeană“ și director al revistei cu apariție efemeră „Columna“. A întemeiat și condus, alături de Barbu Cioculescu și Petre Stoica, „Dreptatea literară“, supliment al ziarului „Dreptatea“. În prezent, director al revistei „Acolada“, redactor-șef al revistei „Confesiuni“ și colaborator al unui mare număr de reviste culturale din țară.

CĂLIN VLASIE (n. 1953), poet, eseist, publicist, editor. Studii de psihologie-pedagogie la București. Defectolog, logoped, psiholog clinician la Snagov și Pitești (1978-1990). Membru fondator al Cenaclului de Luni (1977) și al ASPRO (1994). Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) și al PEN Club România (din 2015). Fost lector universitar. După 1990, a înființat mai multe reviste literare și edituri. Autorul volumelor: Neuronia (1981), Laborator spațial, (1984; titlu original: Laboratorul), Întoarcerea în viitor (1990), Un timp de vis (1993), Acțiunea interioară (antologie, 1999), Poezie și psihic (jurnal de idei, 2003), Strategia de a moșteni nebuni cinstiți sau ridicarea la putere (publicistică, 2016), Știința apropierii de viitor (interviuri, 1987-2017), Opera poetică (2017). Volume publicate în Serbia și Canada. Prezent în antologii de poezie autohtone și din străinătate. Laureat al mai multor premii literare. În 2008, i s-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler, categoria A – „Literatura“ (2008).

IOAN F. POP (n. 1959), scriitor și eseist. Autor a zece cărți de poezie, filosofie, jurnal, studii, eseuri și cogitațiuni. Licenţiat în Teologie-Istorie, Universitatea „Babeș-Bolyai“, Cluj-Napoca. Doctor în filozofie al aceleiași universități. Stagii de cercetare la Roma şi Paris. În prezent, muzeograf la Muzeul „Iosif Vulcan“ din Oradea. Cărțile sale au fost distinse cu numeroase premii de filială ale Uniunii Scriitorilor din România. Prezent cu poeme, texte literare şi eseuri în cele mai importante reviste din ţară, precum şi în unele publicații din străinătate. Figurează în mai multe antologii de poezie. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Claudiu Komartin (n. 1983, București) a publicat Păpușarul și alte insomnii (2003, 2007), Circul domestic (2005), Un anotimp în Berceni (2009, 2010), Cobalt (2013), Dezmembrați (2015, semnat cu heteronimul Adriana Carrasco) și antologia Maeștrii unei arte muribunde (2017, 2018).
Organizează de aproape doisprezece ani evenimente de poezie contemporană și este, din 2010, redactor-șef al revistei „Poesis internațional” și al Casei de Editură Max Blecher.
A tradus, singur sau în colaborare, șase cărți de proză și cinci volume de poezie și a alcătuit și editat mai multe antologii, printre care Sârmă ghimpată. Când focurile se vor stinge printre ruine. Poeți ai generației războiului (2018).
Ediții ale cărților sale au apărut în germană, sârbă, turcă și bulgară.

Flavia Teoc (n. 1971, Cluj-Napoca) este absolventă de Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai.” Unui masterat în Filosofia Culturii i-a urmat doctoratul în Filologie (2018). A publicat volumele de poezie: Înzeire (1992), Semn către cetate (1994), Din casa lui Faust (1998), Brațul pierdut (2001), Cronograf (antologie, 2004) și Fiord (2014). Pe lângă acestea, a mai publicat cărți de interviuri, romanul Kyrie Lex (2009) și studiul Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII (2017). Este traducătoare din limba daneză și editor la editura Synapsis din Aarhus.

Louise Glück (n. 1943) este una dintre cele mai importante voci din poezia americană contemporană. Este autoarea a douăsprezece volume de poezie și a două volume de eseuri. Louise Glück este laureata celor mai importante premii literare de peste ocean și din Europa: Premiul Nobel pentru Literatură 2020, Premiul Tranströmer 2020, National Humanities Medal 2015, National Book Award 2014, Premiul Bollingen 2001, Premiul Pulitzer 1993, National Book Critics Circle Award 1985.

Valeriu Anania (I.P.S. Bartolomeu Anania) (1921-2011) a fost arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului si mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului. Absolva Seminarul Teologic Central din Bucuresti. Se inscrie la Facultatea de Medicina si la Conservator in Cluj, de unde este exmatriculat de noile autoritati comuniste. Ulterior, isi continua studiile de teologie la Academia Andreiana din Sibiu. Se calugareste in 1942, conduce greva studenteasca de la Cluj (1946) si este condamnat politic de autoritatile comuniste (1958-1964). Intre 1966 si 1976 indeplineste diferite functii in cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Romane din America. In 1990, face parte din Grupul de Reflectie pentru Innoirea Bisericii. Arhiepiscop al Clujului din 1993, devine mitropolit al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului in 2006. Debuteaza poetic in 1935 si publicistic in 1937, in revista Vremea. Publica dramaturgie, memorialistica, poezie, roman, proza fantastica, eseuri, studii si articole. Uniunea Scriitorilor din Romania ii acorda Premiul pentru dramaturgie (1982) si Premiul special (2009) pentru volumul Memorii. In 2010 este ales membru de onoare al Academiei Romane. Dintre lucrarile teologice amintim volumul de istorie si interpretare iconografica Cerurile Oltului (1990; ed. a II-a, 1998) si exegeza Liturghiei ortodoxe Cartea deschisa a Imparatiei (2005). A realizat diortosirea integrala a textului Sfintei Scripturi (Vechiul Testament dupa Septuaginta), cu peste 8.000 de note explicative, publicat ca editie jubiliara a Sfintului Sinod (2001). I.P.S. Bartolomeu Anania s-a stins din viata la 31 ianuarie 2011, la Cluj-Napoca. De acelasi autor, la Editura Polirom au aparut volumele Memorii (2008, 2011), Amintirile peregrinului apter (2009), Rotonda plopilor aprinsi • De dincolo de ape (2009), Strainii din Kipukua (2010), Poeme (2010), Teatru I (2010) si Teatru II (2010).

Mircea Andrei Florea (n. 1996, București) este absolvent al Facultății de Matematică din cadrul Universității București și al unui masterat de Algebră, Geometrie și Criptografie. A citit la Clubul de lectură Institutul Blecher (2015, 2016), a participat la Festivalul „Zona nouă” (2018) și a publicat poezie în reviste și pe platforme online („Poesis internațional”, „Vatra”, „Echinox”, „Subcapitol”, „Steaua”, „DLITE”).

Serghei Timofeev
(n. 1970, Riga)
este un poet leton de limbă rusă, personalitate marcantă a lumii culturale letone. Absolvent de Filologie, a lucrat ca jurnalist, iar între 2011-2012 a condus Consiliul Național Leton pentru Cultură. Este unul dintre cofondatorii grupului Orbita (1999), cel mai important fenomen în literatura de limbă rusă din Letonia. A publicat mai multe volume de poezie, printre care Câine, Scorpion (1994), Amintirile unui DJ (1996), Aproape fotografii (2003), Mașinuțe albastre de curse (2011), STEREO (2012), Replica (2018) și este unul dintre alcătuitorii antologiei de poezie rusă contemporană Nouă dimensiuni (2004). A realizat proiecte ce vizau includerea poeziei în diverse media: instalații interactive, jocuri pe calculator, clipuri video etc. În 2013, a lansat, împreună cu colegii de la Orbita, o stație poetică de radio pirat, Marx FM, care a difuzat, timp de o săptămână, lecturi de autor în trei limbi (rusă, letonă și engleză), în centrul orașului Riga.

Dumitru Fanfarov (n. 1993, Chișinău) a studiat Litere la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Este poet și MC.

Diana Iepure (n. 1970, Chișinău) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universității de Stat din Chișinău. A publicat volumele de poezie Liliuța (2004) și O sută cincizeci de mii la peluze (2011). A tradus din limba rusă cărți de Boris Akunin, Alexei Salnikov și Serghei Timofeev, precum și două antologii din clasici ai literaturii ruse: Iarnă rusească (2013), Pagini alese din literatura rusă a secolului XIX (2017).

Cărțile de neuitat ale copilăriei, capodoperele literaturii din toate timpurile reprezintă repere obligatorii în formarea gustului pentru lectură și în educația cititorilor mai mici și mai mari.

Cu ajutorul colecției Lecturi școlare, elevii vor avea la îndemână creațiile cele mai cunoscute și mai îndrăgite ale scriitorilor clasici și moderni din literatura română și universală, reprezentând bibliografia obligatorie pentru pregătirea de nota 10 la limba și literatura română.

ANA BLANDIANA (nume literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942. Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin. Cărţi de poezie: Persoana întâi plural, 1964; Călcâiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969; 50 de poeme, 1970; Octombrie, noiembrie, decembrie, 1972; Poeme, 1974; Somnul din somn, 1977; Întâmplări din grădina mea, 1980; Ochiul de greier, 1981; Ora de nisip, 1984; Stea de pradă, 1986; Alte întâmplări din grădina mea, 1987; Întâmplări de pe strada mea, 1988; Poezii, 1988; Arhitectura valurilor, 1990; 100 de poeme, 1991; În dimineaţa de după moarte, 1996; La cules îngeri, 1997, 2003, 2004; Cartea albă a lui Arpagic, 1998; Balanţa cu un singur talger, 1998; Soarele de apoi, 2000; Refluxul sensurilor, 2004; Poeme, 2005, Întoarcerea lui Arpagic, 2008; Patria mea A4, 2010; Pleoape de apă, 2010; Orologiul fără ore, 2016; Variațiuni pe o temă dată, 2018; Integrala poemelor (2019). Cărţi de eseuri: Calitatea de martor, 1970, 2003; Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975; Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, 1978; Coridoare de oglinzi, 1983; Autoportret cu palimpsest, 1985; Oraşe de silabe, 1987; Geniul de a fi, 1998; Ghicitul în mulţimi, 2000; Cine sunt eu?, 2001; A fi sau a privi, 2005; O silabisire a lumii, 2006; Spaima de literatură, 2004, 2010; Fals tratat de manipulare, 2013; Istoria ca viitor, 2017. Cărţi de proză: Cele patru anotimpuri, 1977, 2001, 2011 – nuvele; Proiecte de trecut, 1982, 2011 – nuvele; Sertarul cu aplauze, 1992, 1998, 2002, 2004 – roman; Imitaţie de coşmar, 1995 – nuvele; Oraşul topit şi alte povestiri fantastice, 2004 – nuvele; Povestiri fantastice, 2016 - nuvele. Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud. Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia“, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica“, 2002; Premiul Internaţional „Camaiore“, 2005; Premiul Special „Acerbi“, 2005; Premiul „Poetul European al libertăţii“, 2016, Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin", 2018. Interdicţii de publicare: 1959–1964, 1985, 1988–1989. În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

Mihai Eminescu (1850-1889), cel mai mare poet român, autorul poemelor Călin, file din poveste (1876), Scrisoarea III (1881) sau Luceafărul (1883), a fost şi un talentat jurnalist şi prozator.

„În folclorul lui Eminescu e o complexă îmbinare de mitologie populară şi filosofie a nimicului într-o formă ce pare lineară, dar care e de o savantă împletitură. Piesa rară e cântecul cutărei fete din Călin Nebunul, o bocire ţărănească de singurătate, fiindcă fata se află în codri, în puterea zmeului.

Ritmica de descântec evocă o jale cosmică, frica omului singur într-un teritoriu infinit de «lunci deşarte». Solitudinea câmpurilor e simbolizată prin greier. Dar greierii, răspunzându-şi la depărtări incomensurabile, sugerează corespondenţa gândurilor.

Fata trimite dar greierul obscur din apropierea ei în grinda casei materne. Greierul acesta nu e însă terestru, ci lunar, iar luna e la Eminescu edenul…” George Călinescu

OVIDIU KOMLOD (n. 5 septembrie 1986, Râu Sadului) este scriitor și traducător. A absolvit liceul cu profil matematică-informatică la Târgu Mureș și este licențiat în Litere la Cluj. A debutat cu volumul de versuri noapte-lumină (2017), finalizat în urma unei rezidențe FILIT la Muzeul Literaturii Române din Iași. A publicat în reviste ca Apostrof, Euphorion, Poesis internațional, Steaua, Timpul, Tribuna, Vatra și pe diverse platforme online, un grupaj din poemele sale fiind traduse în franceză. Semnează ruprica tematică „Onirodrom” în Dilema Veche. Locuiește în Transilvania, de pe un cordon ombilical pe altul.

Ioan T. Morar s-a născut la 13 aprilie 1956, în comuna Șeitin, județul Arad. A absolvit Facultatea de Filologie, Universitatea din Timișoara.

De același autor:

POEZIE

sub semnătura Ioan Morar

•   Vară indiană (Albatros, 1984), Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România

•   Fumul și spada (Cartea Românească, 1989)

•   Șovăiala (Brumar, 2000), Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor

•   Nerușinarea (Brumar, 2003)

•   Paloarea (Brumar, 2010)

– prezent  în antologia Child of Europe, de Michael March, Penguin Books, 1990

PROZĂ ŞI PUBLICISTICĂ

•   Lindenfeld (Polirom, 2005), roman, Premiul Național de proză oferit de Ziarul de Iași

•   Cartea de la capătul lumii: Noua Caledonie - la un pas de Paradis (Polirom, 2007), memorialistică

•   Negru și Roșu (Polirom, 2013), roman (Tradus în spaniolă, Negro y rojo, Xorki, Madrid, 2016. Trad. Joaquin Garrigos)

•   Sărbătoarea Corturilor (Polirom, 2016), Premiul pentru roman al Uniunii Scriitorilor din România

•   Șapte ani în Provence (Polirom, 2018), Premiul Special al Uniunii Scriitorilor

•   Fake News in Epoca de Aur (Polirom, 2020), Premiul Scriitorul Lunii Iulie al Uniunii Scriitorilor

Alexandra Christo este o autoare britanică ale cărei personaje sunt întodeauna mai amuzante și mai periculoase decât ea. A început să scrie la patru ani, după ce educatoarea i-a spus că nu poate fi zână, și refuză să-și țină în frâu imaginația. În prezent locuiește în Hertfordshire, înconjurată de prea multe cărți. Este autoarea romanului Să ucizi un regat, bestseller internațional, și a duologiei Into the Crooked Place.

Consecvent convingerilor sale conservatoare, Eminescu se înscrie în epoca romantismului, aflată deja la final. Patriotismul vibrant, nostalgia față de marile momente și figuri istorice generează în poezia sa ample discursuri evocatoare de trecut și de revoltă față de contemporaneitate. Nostalgia îl îndeamnă la insistente incursiuni în copilărie și într-o natură atotstăpânitoare, departe de agitația și decepțiile vieții sociale. Pe treapta cea mai înaltă a creației sale, poetul este influențat de vastele cunoștințe de filosofie acumulate, de ideea de curgere continuă a lui Heraclit, de teoria ideilor a lui Platon și, în mod acut și complex, de viziunile lui Schopenhauer, Kant și Hegel. Veșnic inadaptat la realitatea concretă, meschină, viața și creația lui Eminescu au fost marcate de permanenta lui aspirație de a deveni „nemuritor și rece“.

A cunoscut poporul şi provinciile româneşti, a devenit familiar cu speculaţiile filosofice cele mai înalte, a iubit fără a fi fericit, a dus o existenţă nesigură şi trudnică, a trăit într‑un veac ingrat ce nu răspundea idealului său, a plâns şi a blestemat. [...] Viaţa lui se confundă cu opera. [...] Rar se întâmplă ca un poet să fie sigilat de destin, să ilustreze prin el însuşi bucuriile şi durerile existenţei, şi de aceea multă vreme M. Eminescu va rămâne în poezia noastră nepereche. G. Călinescu

DAN SLUŞANSCHI (1943-2008), profesor la Facultatea de Filologie Clasică, Universitatea din   ucureşti, precum şi la numeroase alte facultăţi din ţară şi străinătate, a fost unul dintre cei mai însemnaţi clasicişti români. A realizat remarcabile traduceri din Platon,  Homer, Vergilius, precum şi din Emile Benveniste, Giuliano Bonfante, Pierre Grimal, Georges Dumézil. A editat opera latină a lui Dimitrie Cantemir, cum ar fi Historia Moldo-Vlachica, Bucureşti, 1983 (pentru care a primit Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei, în 1985); Vita Constantini Cantemyrii, cognomento ‘Senis’, Bucureşti, 1996; Incrementorum et Decrementorum Aulae Othmanicae Libri tres, Timişoara, 2001 (ediţie princeps). A publicat studii de specialitate, precum Le vocabulaire latin des gradus aetatum, Bucureşti, 1974; Sintaxa propoziţiei latine, Bucureşti, 1984 (ed. I); 1994 (ed. a II-a); Sintaxa frazei latine, Bucureşti, 1994; Introducere în studiul limbii şi culturii indo-europene, Bucureşti, 1987 (cu L. Wald); Du latin aux langues romanes, Wilhelmsfeld, 1991 (cu M. Iliescu), precum şi numeroase articole în reviste de specialitate. În 2003 a primit titlul de Doctor honoris causa al Universităţii din Caen – Basse-Normandie.

„Furia și refuzul sunt două materii esențiale, cu potențial explozibil, pe care Miruna Vlada le activează în acest volum. Energia lor decide și tonalitatea, și expresia cărții – de manifest radical împotriva oricăror tentative de a controla alegerile unei femei, dreptul ei de a decide în răspăr cu așteptările generale. Poemele Mirunei Vlada se hrănesc din forța unui Nu violent spus trecutului, dintr-o ruptură dureroasă și intimă, dar și dintr-o scrutare lucidă, plină de indignare, a unei lumi în care abandonul a trecut drept dragoste, perpetuând trauma, iar injustețea, drept ordine firească a lumii. Prematur crește dintr-o rană, dar, în același timp, deschide un orizont al vindecării, al transformărilor după propriile legi. E un pumn și o mângâiere, așa cum puține cărți de poezie au reușit să fie, balada grunge pe care mamele noastre nu și-au putut-o permite." (Alina Purcaru)

„Am fost tentat să spun că Miruna Vlada își desăvârșește aici proiectul politic devenit evident odată cu Bosnia. Partaj. Mi-am imaginat chiar cum, urmând exemplul Facultății de Farmacie, o clinică neonatologică (neapărat privată) și-ar tapeta pereții cu versuri din Prematur: «nu ai job, nu îți poți permite un copil;/ ai job, nu ai timp pentru un copil». Ideea nu mi se pare rea nici acum, dar nu sunt sigur că ea n-ar trăda intenția profund personală, casant personală, a volumului. Retorica de manifest se resoarbe perfect în organic. În bio- și psihologic. Nici urmă de dogmatism, așadar: ceea ce e general funcționează sub regimul meditației (de o paralizantă acuitate, aceasta), ceea ce e particular ține de regimul necontrafăcut al confesiunii. Rareori am citit o poezie mai empatică față de ceilalți și mai necruțătoare față de sine.” (Cosmin Ciotloș)

ION URCAN s-a născut în 21 septembrie 1955, în satul Luna, județul Cluj. A absolvit Liceul la Câmpia Turzii, secția umanistă, în 1974. A urmat și terminat Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, specialitatea Limba și literatura română – Limba franceză (1979). A fost redactor la revista Echinox între 1976 și 1979. A publicat cronici și recenzii literare: Martori oculari (D. Tudoran), în Echinox, nr. 11-12/1976; Starea de grație (M. Bojan), în Echinox, nr. 5/1977; A trăi literatura (D. Culcer), în Echinox, nr. 6-7/1977; Orion și lumea (Geo Bogza, în Echinox, nr. 11-12/1977; Alianțe literare (V. Cristea), în Echinox, nr. 4/1978; Epifanii (Daniel Turcea), în Echinox, nr. 3-4/1979; Măștile dramei (M. Vodă-Căpușan), în Echinox, nr. 5/1981; Trandafirul și clepsidra (D. Damaschin), în Vatra, nr. 4/1986; Spațiu romanesc (M.-L. Cristescu), în Tribuna, nr. 25/1986; Apocalipsa mioritică (D. Țepeneag), în Apostrof, nr. 5/1992; Școala ardeleană de poezie (I. Pintea), în Cadran, nr. 13/ 1992; Paharul cu apă (R. Preda), în Cadran, nr. 7/1993; Spre un metarealism? (Jean Guitton), în Cadran, nr. 7/1993 ; Împotriva realului (Viorel Mureșan), în Familia, nr. 10-11/1995.

Poeme care-ți frâng sufletul – și ți-l reconstruiesc la loc. Precum marile cărți ale copilăriei, de la Micul Prinț la Cuore și la Singur pe lume – dar trecute prin ceva ce seamănă și cu confesivii americani, și cu neorealiștii italieni, și cu noul ruralism românesc. Și, uneori, cu Antologia inocenței a lui Iordan Chimet. E o carte doldora de poeme cu bunici, cu mame, cu câini care mor ajutați de copilul care-i iubește. O carte bună precum feliile de pâine cu apă și zahăr adorate în câteva poeme. Pe scurt, o carte pentru care sufletul există. (Radu Vancu)

Autori: Lavinia Bălulescu; Romulus Bucur; Magda Cârneci; Ruxandra Cesereanu; Dan Coman; Sorin DespoT; Domnica Drumea; Robert Gabriel Elekes; Gabriela Feceoru; Vlad A. Gheorghiu; Mugur Grosu; Emanuel Guralivu; Medeea Iancu; Emanuela Ignățoiu-Sora; Cătălina Matei; Ciprian Măceșaru; Liviu Mățăoanu; Gabi Mâncu; micleușanu m; Mihók Tamás; Vlad Moldovan; Viviana Mușa Augusto; Tiberiu Neacșu; Ioana Nicolaie; Andrei Novac; Cosmin Perța; Simona Popescu; Ofelia Prodan; A. Raneur; Codruța Simina ; Tara Skurtu ; Marius Surleac; Robert Șerban; Cătălin-Mihai Ștefan; Livia Ștefan; Olga Ștefan; Iulian Tănase; Chris Tanasescu; Răzvan Țupa; Mihail Vakulovski; Radu Vancu; Andrei Velea; Miki Vieru; Paul Vinicius; Călin Vlasie; Andrei Zbîrnea; Viku Zenescu

Sunt poeţi sau simpli versificatori pentru care constrângerile prozodice ale textului, artificiul tehnic și rima insolită reprezintă totul. Şerban Foarţă este exemplul cel mai bun. Pentru Ioan Es. Pop, ca și pentru celălalt exponent al generaţiei ’90, Cristian Popescu, acestea nu aduc decât o limitare, fără justificare, a poeziei, datoare să-și creeze și să impună propriile reguli. Indiferent la convenţionalismul clasicist și la tiparele consacrate de o lungă tradiţie, autorul „nouăzecist“ desfiinţează barierele dintre genurile literare, făcând ca discursul liric și cel epic să se amestece până la indistincţie. Poemul prozastic sau proza poematică vor aspira și praful prozaismului, obţinând din registrele comunicării obișnuite și din piesele uzate ale limbajului „de zi“ o lirică aparent brută; de fapt, mai subtilă, ascunzându-și sau chiar anulându-și retorica.