Poezie & Teatru

Poezia Sub patrafir este, și credem că nu ne înșelăm, una din cele mai profunde și mai tulburătoare balade tragice din literatura noastră, cu grave reverberații mioritice, cu aceeași poziționare calmă în fața morții: Dar cum e scris!… Că sunt dator / Și eu c-o moarte.

Precum părintele lui Creangă (alt mioritic lipsit de crispare!) cel care respingea formele excesiv demonstrative ale credinței și susținea că „biserica-i în inima omului”, și țăranul lui Coșbuc e pătruns și întărit de prezența divină: Păgân sunt parcă, nu creștin!/ Bisericos n-am fost părinte,/ Dar rar, când mi-am adus aminte,/ M-am dus și eu să mă închin./ Eu am pe Dumnezeu în mine:/ Mereu îl simt, și-l văd mereu –/ Gândesc așa! Mai știu și eu!/ Dar, taică, las’că Dumnezeu/ Va ști mai bine.

Doru SCĂRLĂTESCU

În poezia lui Emil Brumaru nu se manifestă o nebunie a realității, ci o nebunie a simțurilor; frenezia nu e a lumii, ci a celui care o percepe transfigurând-o, la comanda unei tensiuni care îi excită dramatic simțurile. Această tensiune este una cvasi-erotică sau erotică de-a dreptul.

În esență, nu este nici o diferență de intensitate între relația cu obiectele și cea cu femeia: ambele sunt de esență mistică. Uimit de tot ce-l înconjoară, poetul se întoarce către lume cu porii simțurilor deschiși lacom și derulează ample viziuni senzoriale.

Nu există, în literatura română, un poet mai senzorial decât Emil Brumaru!

Bogdan CREȚU

Capodoperele nu ne cer să le iubim, dar cu siguranță ne cer să le citim. Vă recomandăm seria „100 DE ANI DE CARTE ROMÂNEASCĂ“, lansată în anul în care editura noastră împlinește 100 de ani. Lectură plăcută, dragi cititori! Nicolae Manolescu

După peste o jumătate de secol de la apariţia primei sale cărţi şi după mai bine de trei decenii de „posteritate“, Leonid Dimov e un nume ferm validat de critică, printre cele câteva „clasicizate“ sau „în curs de clasicizare“ care se adaugă lui Mihai Eminescu şi succesorilor moderni din prima jumătate a secolului XX. Oniric-realiste, fascinante, colosale – poemele narative ale lui Dimov! Ion Bogdan Lefter

Am să
te iubesc
de la distanță

Dragoste, îți scriu în vremuri tulburi
Așa că lasă-mă să te iubesc de la distanță
De la un metru și jumătate, doi
De la minus infinit la plus infinit
Doar gândurile mele se pot apropia de tine,
De sufletul tău suav, de mintea ta frumoasă
Tiptil, tiptil, vin să te cotropească
Vor mirosi a clor, de această dată, nu a Dior
De fapt vor mirosi a mine, a mine și a tine
A amintirii ultimei apropieri sociale,
Așadar am să te iubesc de la distanță
De la un metru și jumătate, doi
De la un minus infinit la plus infinit
Am să te iubesc până la sfârșitul lumii.

Un sublimat de epos al nostalgiei, transformat în manifest pentru inocență, stă la baza tuturor bornelor Mariei Postu. Spre deosebire de (multe) alte poete care se întorc în copilărie, Maria nu‑și reface punctajul biografic al acesteia, evocînd episoade și personaje, ci extrage doar parfumul ei nostalgic. În sine privit, manifestul copilăriei eterne din sufletul oricărui poet nu e nou (ba dimpotrivă), dar Maria pune nostalgia pe portativ de incantație. Tripticul în care e împărțit volumul are, totuși, o dialectică de biografie scufundată, căci îndată ce teritoriul paradisiac e părăsit poeta e asaltată de „haite de coșmaruri”, dar pe un fir de idilă chibzuită care nu pare chiar atît de agresată. Sintaxa maturității, spre deosebire de a copilăriei, se complace însă în traume și pune prea multe funeste peste secvențele decupate. Deși pînă și visurile „miros a moarte”, lucrurile nu arată chiar atît de grav, supuse cum sînt unei rememorări cît de cît detașate. (Al. Cistelecan)

* * *

Şi totuşi, printre atâtea metamorfoze şi schimbări de planuri şi de câmpuri magnetice, e ceva ce mă îngrijorează cel mai mult: ele, cuvintele de care mă sprijin de când am început să privesc lumea şi ele m-au ajutat s-o privesc şi s-o colorez în nuanțe ce mi-ar fi rămas pe veci interzise, au început să-şi piardă noblețea genetică şi utilitatea. Mă uit în jurul meu, mă privesc în oglindă, deschid cărți şi închid cărți, privesc tablouri şi înlătur straturi de vopsea în căutarea unor mesaje ascunse, formule care să mă ajute să descopăr strania poveste a destrămării sensurilor cuvintelor. (Maria Postu)

* * *

MARIA POSTU este profesoară de liceu (Liceul Teoretic „C.A. Rosetti”, București), doctor în Filologie și membră a Uniunii Scriitorilor din România. Cărți publicate: Leonor și zânele, ediție bilingvă româno‑franceză, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2017 (nominalizată la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, secțiunea Literatură pentru copii, 2018), Cutia poștală a cerului, Editura eLiteratura, București, 2014; Privilegiul Imperfecțiunii, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013 (antologie de poeme în colecția Opera Omnia); Imaginarul puterii în proza română, eseu, Editura Tipo Moldova, Iași, 2013, Povestiri de trezit adulții, Editura Tracus Arte, București, 2011; Arca lui Breban, eseu, Editura Ideea Europeană, București, 2010; Din spatele ferestrei, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2007; Abonament viață‑moarte, Editura Vinea, București, 2003; Întâlnire cu Altamira, Editura Eminescu, București, 1999; Insomnii molipsitoare, Editura Pandora, București, 1994.
A publicat eseuri științifice, cronici literare, proză scurtă și poezie în numeroase reviste literare: Pro Saeculum, Luceafărul de dimineață, Vatra Veche, Fereastra, Contemporanul, Oglinda literară, Caligraf, Meandre, Convorbiri literare, Ramuri, 13 Plus, Amurg Sentimental, Faleze de piatră și în revistele internaționale Niram Art, Lumina și pe site‑uri literare.
Este prezentă în antologii de poezie ale ASB precum și în antologia Balcanica, editată în urma participării la Festivalul Poeților din Balcani, Brăila, 2017. A susținut lecturi publice de poezie în București în cadrul unor evenimente culturale cum ar fi: Festivalul Internațional de Poezie, București, edițiile 2015, 2016 și 2019, Festivalul Poeților din Balcani, Brăila, 2017.
A primit mai multe premii la concursuri și festivaluri de creație naționale și internaționale dintre care amintim: Diploma Francofoniei la Concursul de Poezie „Europoésie”, Paris, 2013; Premiul „Naji Naaman” la Concursul Internațional de Creație organizat de Casa Naaman pentru Cultură din Beirut, 2012; Premiul „Agatha Grigorescu” la Concursul Internațional „Romeo și Julieta la Mizil”, Mizil, 2011; Premiul Centrului Cultural Lucian Blaga la Festivalul Internațional „Lucian Blaga”, Sebeș‑Alba, 2008 ș.a.

Antologie și introducere de Francesco Napoli

Traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin

Ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian

„Am încercat să atrag Istoria în interiorul exegezei, convins fiind că ea este nu numai magistra vitae, ci poate fi și o perfectă lupă pentru observarea complexității și varietății universului poetic contemporan italian. Nu știu dacă este abordarea cea mai potrivită, ceea ce știu însă este că orice drum se construiește pas cu pas, iar dacă se intersectează cu alte drumuri este bine de știut cine a lăsat urme și cine altcineva le-a urmat.“ — FRANCESCO NAPOLI

„Antologia de față e structurată pe deceniile în care și-au făcut debutul poeții activi astăzi, fiecare deceniu marcând o generație cu anumite caracteristici stilistice și editoriale. Pentru cititorul român, prețios este însă faptul că ea oferă o paletă lirică deosebit de variată din care el poate alege după propriile preferințe, dar îți și poate face o idee de ansamblu asupra producției poetice actuale. Într-adevăr, diversitatea tematică și formală a poeziilor alese nu împiedică perceperea unor trăsături comune: un anume aer de neîmplinire de sine, de nemulțumire în comunicarea cu ceilalți și față de viață, o anume adversitate față de lumea de astăzi, ten¬dința de a evita temele mari (tema iubirii e aproape absentă), de a se refugia în amintire și de a-și agăța certitudinile de obiecte sau aspecte concrete și mărunte din natură sau din cotidianitate.“ — SMARANDA BRATU ELIAN

Cînd au găsit acel lac pe marte, am părăsit casa și ne­am mutat la hotel. Apoi apa a intrat în ziduri, a ajuns la firele electrice și eram deja departe, cu harta închisă, corpul clar. Familiile acoperă totul, protejează, dar familiile au fost învinse. Acum vin ajutoarele, le așteptam în zăpadă.
Dacă se poate vorbiți cu supraviețuitorii, spuneți­le pe nume, întrebați­i despre ei. Sînt deja departe, știu numerele și muzica, sînt turiști, cu funcțiile dereglate, specii sidefii carnivore, platforme transparente răsărite după incendiu, în apa foarte mică sclipind printre stele. Apoi printr­un soare de iarnă, la ore incerte, biarritz, tanger, fes, rx, detroit.

„Noutatea acestui volum e radicală. Ruxandra Novac abreviază și dezvoltă fragmente de limbaj, asumă și externalizează senzații, propune și revocă simboluri spontane cu aceeași naturalețe. Nu-mi amintesc, în ultimele decenii, vreun alt nume care să fi dat, în poezia noastră, sentimentul acut că pune la cale o lume. Nu un artefact, nu o butaforie, nu un terariu. O lume. " Cosmin Ciotloș

„Îmi imaginez ca așa ar trebui să arate jurnalul unei ființe extraterestre (orice ființă extraterestră este o ființă din viitor) venite să ia contact cu umanitatea, cu legile ei de funcționare, cu limbajul, cu emoția.
Asimilîndu­le în propria structură în timp ce le studiază. E o forța care traversează tot acest discurs, dar ea nu vine din siguranță (care nu există).
Cîta siguranță să găsești la marginea prăpastiei!? Să ne bucurăm de această carte de poezie a Ruxandrei Novac cu atît mai mult cu cît revenirea se produce după o pauză atît de lungă. Alwarda este o istorie a fragilității." Dmitri Miticov

„Ruxandra Novac a marcat poezia din anii 2000. Revenirea ei după 17 ani este cel mai așteptat come back din poezia română contemporană. Și ce revenire! E mai curând o reinventare, o nouă viață, un nou nivel cu toate armele reîncărcate. Alwarda desenează o mișcare continuă pe hartă între deșertul postindustrial din Detroit, luminile stinse din București și Marea Nordului. O călătorie transnațională, plutind pe deasupra granițelor lichide, care coregrafiază «semnele obscure» ale unui organism afectat de jet lag, suspendat într­o stază desincronizată cu timpul interior. Dar care, ca un ceas atomic, arată ora exactă în poezia de acum." Mihai Iovănel

Ruxandra Novac (n. 1980, la Fagaraș). Considerată astăzi unul dintre vârfurile de lance ale grupării „Fracturi", care a dominat producția literară a anilor 2000, Ruxandra Novac a început să scrie poezii în perioada liceului. A debutat public la Cenaclul „Interval" din Brașov, în 1997.
Ruxandra Novac a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București și a debutat în volum cu ecograffiti. poeme pedagogice. steaguri pe turnuri (Editura Vinea, 2003; ediția a II­a, 2005). În 2018, cartea a fost reeditată de Editura Tracus Arte. Textele ei au fost incluse în diferite antologii din România și din străinătate – Generația 2000, Poezia antiutopică, Instruktia dlea pobega (Moldova), The Vanishing Point that Whistles (SUA), No longer Poetry (UK). Alwarda este prima sa carte scrisă după o lungă perioadă de „tăcere". În prezent, Ruxandra Novac trăiește în Germania.

„Textele lui Ion Mărculescu sunt construite cu vioiciune și imaginație, cu o stăpânire exemplar nestăpânită a invenției celei mai firești. Maturitate, seriozitate, haz..." MIRCEA HORIA SIMIONESCU

„Ion Mărculescu a asimilat poezia modernă ridicând derizoriul la nivel de artă elaborată. Ideile sale ne surprind, dar nu șochează, venind parcă dintr-o ordine prestabilită, universală. Planurile mari se întretaie cu cele mici, banalul coabitează cu extraordinarul mascat și revelat unde și când nu te aștepți. Finalurile poeziilor sale sunt rarisime, sunt surprize ce vin să răstoarne tot ce se construise înainte, lăsând provocarea reconstituirii sau a alegerii altei rute de înțelegere." VICTORIA MILESCU

Despre autor:
Absolvent al Facultății de Arte Plastice din cadrul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu", Ion Mărculescu (n.12 nov. 1944) a fost profesor de desen pentru numeroase generații de elevi. Debut publicistic cu povestirea Motorul în ziarul „Secera și ciocanul" (1962).
Colaborări la „Contemporanul", „Dâmbovița", „Litere", precum și la revista „Fotografia" cu texte de teorie, critică și istorie a fotografiei.
Participări la expoziții de pictură, personale și colective. Ca artist fotograf a expus la saloane și concursuri interne (Târgoviște, București, Oradea, Brașov, Botoșani, Sibiu) și internaționale. În 1986 obține două medalii de aur la Salonul „Fotosport" – Reus-Spania și, în 2010, la același salon internațional, Medalia Salonului și Trofeul Comitetului Olimpic Internațional.
Este membru fondator al Societății Scriitorilor Târgovișteni și membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Distincții și premii ale Societății Scriitorilor Târgovișteni: Premiul „Ion Ghica" pentru jurnal – Jurnalul de la Marcona (2008); Premiul „Radu Petrescu" pentru roman – Nastasia, un amor de aproape un an (2009); Premiul „Mircea Horia Simionescu" pentru roman – O iubesc enorm, Domnule Judecător (2010) și Premiul „Mircea Horia Simionescu" pentru roman – Al treilea picior (2012).
Ion Mărculescu a mai scris: Cioara şchioapă (1998), Quatrocente (2001), Nastasia, un amor de aproape un an (2007), Meşterul de oglinzi (2007), Jurnalul de la Marcona – Geneza (2008), O iubesc enorm, Domnule judecător (2009), Al treilea picior (2011), Haralamba (2012), Spovedania (2013), Oglinzi zgâriate (2013), Gumelniţa (2014), Jurnalul de la Marcona – Însemnările (2015), Turnul (2016), Exil la Tomis (2017) și Dunăvăț (2018).

Prefață de Mircea Muthu

Volum apărut cu prilejul aniversării vârstei de 70 de ani a autorului.

Asumându-şi, aici, „rolul solistului şi al orchestrei” pe un fundal neo-romantic şi adeseori baroc, Gavril Pompei ne oferă o geografie interioară de înaltă clasă intelectuală. (Mircea Muthu)

* * *

Refuzând programatic starea ludică sau pe cea suprarealist-onirică şi parabolică, poezia lui Gavril Pompei aspiră spre o formulă poetică plină de supleţe şi claritate semantică, abordând un limbaj ceremonios, solemn, sculptural, pendulând între un optimism contagios şi un pesimism visceral, pe care le plasează la egală distanţă între hiper-realismul configurativ şi vizualul picturalizat. (Mircea Popa)

* * *

Fără a fi epigonul vreunei mişcări poetice, Gavril Pompei este, deopotrivă, romantic şi clasic, modernist şi parnasian. Intruziunile livreşti şi frazeologia academică îl apropie de ermetism, euritmiile – de cântecul orfic. (Iuliu Pârvu)

* * *

Poezia rămâne o spovedanie ultimă, o despovărare sfâşietoare de vertijele interioare, o partitură interpretată în faţa tuturor şi a nimănui. Un cristal poliedric, translucid, fruct al turbu­lenţelor serafice din geodele spiritului. (Gavril Pompei)

* * *

GAVRIL POMPEI, pe numele adevărat Pompei Cocean (n. 15 august 1950, Târlișua, Bistrița-Năsăud). Poet. Facultatea de Geografie a UBB Cluj (1973). Doctor în geografie, 1980. Premiul „Simion Mehedinți” al Academiei Române, 1997. Debut absolut în Familia, 1973, cu versuri. Debut editorial în Caietul debutanților, 1977. Volume de poezie: Arcul voltaic, 1986; Jocul cu umbra, 1994; Starea de labirint, 1995; Floarea de rouă, 1998; Deltele memoriei (antologie), 2004; Vânt pieziș, 2006; Lăsarea la vatră, 2010; Întoarcerea lui Dante, 2011; Noduri și alegorii, 2014; Inorogul şi oglinda (antologie), 2015. Scrieri de călătorie: Întâlniri cu peştera, 1979; Între Carpaţi şi Pirinei, 1995. A colaborat la periodicele: Familia, Steaua, Tribuna, Viața Românească, Mișcarea literară, Unu. Au scris despre cărțile sale: Petru Poantă, Al. Cistelecan, Irina Petraș, Ion Mureșan, Mircea Muthu, Ion Oarcăsu, Mircea Popa, Olimpiu Nușfelean, Constantin Cubleșan, Dan Damaschin, Mihaela Ursa, Michaela Mudure, Iuliu Pârvu etc.

Postfață de Mihai Emilian Mancaş

Poezia adunată de Adriana-Zâna Ioniță în primul său volum este o sumă de pure incantații afective care antrenează în câmpul lor de forțe atât reveria, cât și meditația. E, în toate textele, un dublu care este o reflecție a sinelui în oglinda cuvintelor, ființa este purtătoare de mistică și de absență, concomitent, așa cum între două bătăi ale inimii se înghesuie întreg universul. Tăcerea și cuvântul se află în echilibru în aceste epifanii ale sensului, textul este o adevărată încorsetare pentru ființa născută să fie și să rămână liberă. Atinsă de gracilitate, vulnerabilă într-o lume plină de capcane, ai impresia că poezia Adrianei-Zâna Ioniță nu se citește, ci se respiră. (Adrian Alui Gheorghe)

* * *

Iubitorului de frumos, dornic să mă întrebe cum rămâne cu „ai talent cu carul!”, îi răspund de pe acum cu acest volum admirabil, care anunţă indiscutabil o voce nouă, nu a unui debutant oarecare, ci a creatorului profund, pe o gamă deosebită, înclinat spre meditație şi elegie, în stare oricând să acopere până şi urâtul din noi cu un diafan strai de lirică autentică, aidoma culorilor alungate în degradeuri, peste noaptea misterioaselor feerii ale Nordului sublim. (Mihai Emilian Mancaș)

* * *

Poetul m-a întrebat de ce scriu şi i-am răspuns – întâi în gând – tot timpul meu trăit – apoi cu voce tare, scriu în loc de plâns, de râs, de şoaptă, de tot ce pare superfluu realității grăbite să arunce cuminecătura sufletului în aşa-zisa comunicare vidată până la cuvântul-unealtă. (Adriana-Zâna Ioniţă)

* * *

ADRIANA-ZÂNA IONIȚĂ este profesor de limba şi literatura română şi filolog, cu numeroase articole publicate în revistele de specialitate pe teme lingvistice, literare, didactice. Studiul aprofundat şi de durată al limbii române (definită ca un paradox între limbile romanice prin coexistenţa tradiţiei şi inovaţiei) a stat la baza unei cercetări doctorale finalizate în anul 2004, sub îndrumarea profesorului universitar Corneliu Dimitriu (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi). Lucrarea ştiinţifică Tradiţie şi inovaţie în morfologia limbii române a fost publicată la Editura Casa Demiurg, Iaşi, 2004, aflându-se în bibliografia universităţilor din ţară şi străinătate. A publicat poezii în revistele Apostrof (Cluj-Napoca) şi Conta (Piatra-Neamţ). Volumul Şi dacă te-aş întreba, Umbră reprezintă debutul în poezie al autoarei.

Ilustrații de Laura Poantă

Poezia Hannei Bota este convingătoare și autentică, deoarece se mișcă, aparent inocentă, printre simboluri grave, infuzând sugestii păgâne în rețeaua care, până la respectivele inserții, părea guvernată de lumină și blândețe. Poeta are și forță, și viziune, și, din când în când, în pofida înțelepciunii (vizibile în echilibrul discursului ei), lasă să îi scape de sub condei versuri sălbăticite și tulburătoare, de stranie retrăire lirică a unei copilării, în fond, plină de lumină și de o ingenuă trăire a micilor evenimente de zi cu zi. (Răzvan Voncu)

* * *

Hanna Bota s-a născut pe 7 iulie 1968, la Cluj-Napoca. Este licențiată în teologie (1999) și în filologie (2003), absolventă a unui master în etnologie și folclor (2004) la Universitatea din București și doctor în antropologie culturală la Universitatea de Vest din Timișoara (2012).
Volume de poezie: Candidați pentru ploaia târzie (1994), Dincolo de sine (1997), Ultimele poeme închipuite ale lui W în transcriere imaginară de... (2003), Elogiul pietrei (2004), Jurnalul unui nabi (2007), Don't play with the snakes (2008, antologie de poezie tradusă în engleză, lansată la Calcutta, India), Poeme pentru Yerutonga (2010), Omul și piatra (2013), Poeme hindice (2013), Imperfecțiunea perfectă, poeme în dialog cu sculptura lui Peter Jecza (2018), tradusă și editată în limba turcă: Kusursuz kusur (Istanbul, 2019). Prezentă cu poeme în antologii traduse în engleză, franceză, maghiară, slovacă, slovenă, cehă, turcă, spaniolă, coreeană.
Volume de proză: Tabla de șah (2006), Maria din Magdala (2007), Cronicile memoriei (2010), Maria di Magdala (2010, Ravenna, Italia, traducerea în italiană a romanului Maria din Magdala), Ultimul canibal. Jurnal de antropolog (2011; ediția a doua, 2015), Dansând pe Gange (2013), Când în fiecare zi e JOI. Roman distopic (2016).
Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

Intrat demult între valorile de vârf ale literaturii universale, poemul Demonul, continuă să rămână un reper și pentru biografia creatoare a poetului, prozato­rului și dramaturgului Mihail Iurevich Lermontov (1814-1841), biografie pe care o marchează de la începutul până la sfârșitul ei. Să fie intensitatea explozivă a acestui poem o urmare a faptului că viața acestui scriitor s-a curmat la douăzeci și șapte de ani și că, deci, biografia lui creatoare a putut acoperi cel mult doisprezece zece ani? Răspunsul la această întrebare ni se arată mult mai complex, căci nu doar problematica demonismului, atât de mult frecventată de marii scriitori ai lumii, sau tensiunea arzătoare a spunerii ne rețin în acest poem, ci și o frumusețe stranie ce-și caută drum printr-o căutare a echilibrului și a esențelor lumii și eului, rar întâlnită la o vârstă la care, de regulă, primează entuziasmul și ucenicia. (…)

Urmată, în 1907, de o nouă traducere în limba română, datorată lui Ioan R. Rădulescu, această primă versiune a Demonului inaugurează o întreagă aventură a unei capodopere pe terenul limbii noastre, aventură în care-și pun la încercare gustul, simțul limbii și, mai ales, puterea de percepere și de recreere a unei arte poetice de un mare rafinament, nume însemnate ale culturii române. Între acestea, se remarcă, prin aderența aproape perfectă la ideația și tonalitatea capodoperei poematice, dar și a creației lui Lermontov în întregul ei, numele lui George Lesnea, Alexandru Philippide, Virgil Teodorescu, Aurel Covaci, Leonid Dimov sau Ștefan Augustin Doinaș. Livia COTORCEA

Considerat cel mai mare poet al Rusiei, Alexandr Sergheevici Pușkin (1799-1837) a scris și proză scurtă, romane în versuri, basme și dramaturgie. Chiar dacă nu a inventat limba rusă modernă, așa cum consideră unii, a dus la bun sfârșit acțiunea celor care luptau de decenii pentru impunerea limbii ruse vorbite – bogată, colorată, vie – în dauna celei încremenite a textelor administrative și religioase. Pușkin a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu în care amestecă narațiunea cu teatrul, idila și satira, și având o influență majoră asupra scriitorilor ruși care i-au urmat. Pușkin are și meritul de a fi eliberat literatura rusă de covârșitoarea influență străină, inspirându-se din marii autori europeni, fără a deveni însă un palid imitator al acestora, spre deosebire de predecesorii săi.

Dintre numeroasele operele memorabile ale lui Pușkin, amintim poemele Ruslan și Ludmila, Fântâna din Bahicsarai, Prizonierul din Caucaz; romanul în versuri Evgheni Oneghin; dramele Boris Godunov, Rusalca, Micile tragedii.

Geniul lui Pușkin este pătruns de luminoasa armonie a muzicii lui Mozart, de eleganța artistică, adesea dramatică, dar fundamental solară a acestuia. O claritate apolinică, o transparență a sufletului, la limita indicibilului și misteriosului, toate aceste caracteristici se regăsesc în dramele poetice din Micile tragedii.

Micile tragedii sunt, deci, rodul amar al întâlnirii poetului cu trecutul, în expresia paradigmatică a căreia reînvie cavalerii pasiunilor devorante: Faust, Don Juan, Cavalerul avar, Salieri. Toți aceștia ospătează în timpul ciumei, gustă – adică – din marile plăceri pe margine de prăpastie, sub semnul predestinării tragice. Demonul îi împinge până la punctul de vârf al pasiunilor, ca de acolo să-i arunce, în virtutea implacabilei lucrări a dialecticii, direct în brațele Morții. Acad. Mihai Cimpoi

Cu cât inspirația este mai puternică, cu atât este nevoie de mai multă migală pentru a-i da glas. Îl citim pe Pușkin și versurile lui sunt atât de curgătoare, atât de simple, încât avem impresia că ele s-au rânduit într-o astfel de formă, așa, de la sine, fără nicio greutate. Nu ne dăm seama însă câtă muncă a cheltuit poetul pentru ca totul să iasă atât de simplu și de curgător. Lev Tolstoi

Suntem niște pigmei în comparație cu Pușkin. Nu mai există printre noi un asemenea geniu. Ce frumusețe, ce vigoare are fantezia lui! Feodor Dostoievski

Elvira Mariana Săpunaru s-a născut la 27 iunie 1956, în oraşul Focşani. Este absolventă a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” , Iași, Facultatea de Filologie,  specializarea  limba și literatura română, limba și literatura latină. Debutează cu poezie în revista liceului „Garabet Ibrăileanu” din Iaşi. A mai publicat cinci volume de poezie: Scrisori din Olymp, Editura Timpul, Iaşi, 2004; Terra Pia, Editura Timpul, Iași, 2006; Înger la Montreal, Princeps Edit, Iași, 2008; Infinitul și clipa, Princeps Edit, Iași, 2010; Divina identitate, Princeps Edit, Iași, 2012.

O floare de colț

Când vorbeai cu Zarathustra ,

Soarele a oprit lustra

Stelelor , pe care ,

Dimineața , le trimite la culcare .

Era gânditor Zarathustra ,

Căutând pe cer ilustra

Constelație , pe unde

Cel mai trist zeu se ascunde ,

Ca și cum ar vrea să zboare

Dincolo de Carul Mare ,

Unde a văzut o floare

De colț privind , visătoare ,

Stele reci , fierbinte Soare ,

Dintr-o lume viitoare  …

Curge apa din izvoare

Spre oceane  …  Când , oare ,

O stea căzătoare

Pe stânci a devenit floare ?

„O carte a poemului-jurnal, pe care autoarea îl transpune într-o biografie marcată de credință, loialitate și dragoste. E singura formă în care viața artistei a putut fi scrisă: printr-o poezie-cronică, născută din caietele în care nu au stat niciodată memorii, ci mărturii. Această carte are demnitatea unui dosar de existență.” (Oana Camelia Șerban)

„Am scris pentru tot ceea ce pământul m-a lăsat să iubesc, să îmblânzesc și să păstrez.” (Andreia Granger)

Poemul de oţel a apărut în 1991, nebăgat în seamă de critică, deşi autorul este unul dintre cei mai originali şi puternici poeţi optzecişti. […] Viorel Padina împinge parodia până la şarjă, mizând pe exasperarea limbajului. Scos din ţâţâni, limbajul poeziilor e deopotrivă emfatic şi comic, trivial şi absurd, veritabilă cursă pentru şoarecii Cenzurii comuniste, ascunzând un protest politic radical sub ingenioase manierisme lexicale şi sub pastişe savante ale limbii de lemn.

Nicolae Manolescu

Irina Nechit are darul de-a putea da glas dramatismului inaparent al existenței de toate zilele. Prin verbe simple, „prozaice”, poeta trasează granița dintre două lumi, cea a poeziei și cea a non-poeziei. Instantaneul realist (poeta e contemplativă, dar și o observatoare sfredelitoare, inocent-amară a ambientului) se învecinează cu insertul suprarealist, posedând aceeași capacitate de absorbție a realului care uneori devine expresiv-delirantă. Puternica sangvinitate a poetei se supune acestui suflu violent al realului, precum unei magii consubstanțiale.

Gheorghe Grigurcu

Cadența de confesiune tranșantă ori simbolic filtrată, claritatea sentinței și gravitatea brutal răsucită, viziunea întunecată, dar păstrându-și resursele de vitalitate, însoțirea tatonării/exasperării cu ludicul și intimismul, dar și cu un intermitent reflex thanatic, sunt câteva dintre particularitățile unei poezii care parcurge stările incandescente înșirate pe traseul unui zbor de săgeată, care unește consistența luminoasă cu materia întunecată, de o eruptivă fluiditate.

Grațiela Benga

În tot mai accentuată măsură producția poetică a lui Aurel Pantea ilustrează un fenomen generic al modernității târzii, deprecierea realului, ducând la o derută a irealului, care, într-un fel ce-i reduce progresiv caracterul antinomic, se dovedește nutrit de energiile declinante ale acestuia. Înscris în rândul elitei poeților noștri de azi, Aurel Pantea e unul nepereche.

                                                                       Gheorghe Grigurcu

Aurel Pantea e ultimul taliban al modernismului, ultimul dispreţuitor făţiş de cititori (contând şi el, fireşte, pe faptul că dispreţul incită, stârneşte; că poate fi, aşadar, o strategie negativă de seducţie, prin respingere, prin ignorare, prin descurajare). El nu vorbeşte trăgând cu un ochi la cititor şi cu altul la vedeniile din faţă, ci cu ambii ochi aţintiţi fix şi febril la vedenie.

Al. Cistelecan

Alături de elevația lui Stefan George, de estetismul fin-de-siècle al lui Hugo von Hofmannsthal, de ontologizarea lumii și voința totalizatoare proprii lui Rilke, de intelectualismul și solemnitatea lui Gottfried Benn, de violența liricii lui Georg Heym, rămâne distinctă - în ce are mai înalt și intim: esențializarea și puterea de sugestie a limbii, imagistica și vizionarismul, aderența la real - opera lui Trakl.

Rapida cristalizare a viziunii sale poetice, în condițiile unei existențe marcate de privațiuni, durere și umilință, e întru câtva miraculoasă. Și acest miracol a căpătat diverse explicații, fiindcă nimic nu părea a-l prevesti. S-au cercetat penumbrele biografiei poetului, istoria literară l-a încadrat expresionismului și a fost interpretat în consecință, i s-a citit opera în cheie teologică sau psihanalitică, s-au propus meditații filosofice. În ceea ce are mai viu și deci mai adevărat, creația trakliană nu doar suportă - întrucât conține - felurimea interpretărilor, ci le excedează.

George State

Balade populare romanesti - Miorita, editura Prestige: Balada este o specie a genului epic, infatisandu-se ca un amplu poem narativ, fara a exclude si unele accente lirice, unde, in general, se proiecteaza un eveniment eroic, avand protagonisti fie din timpuri istorice, fie din vremuri legendare, mitice sau fantastice, fie din realitatea imediata, personaje prezentate mai ales in antiteza.
 
Romanul e nascut poet! Inzestrat de natura cu o inchipuire stralucita si cu o inima simtitoare, el isi revarsa tainele sufletului in melodii armonioase si in poezii improvizate. De-l munceste dorul, de-l cuprinde veselia, de-l minuneaza vreo fapta mareata, el isi canta durerile si multamirile, isi canta eroii, isi canta istoria si astfel sufletul sau e un izvor nesfarsit de frumoasa poezie. Nimic dar nu poate fi mai interesant decat a studia caracterul acestui popor in cuprinsul cantecilor sale, caci ele coprind toate pornirile inimei si toate razele geniului sau. - V. Alecsandri 

Pagini Alese - George Topirceanu