Poezie & Teatru

„După ce toate scrierile mele au fost interzise, printre cetăţenii cărora le eram cunoscut ca scriitor au început să se audă voci care-mi dădeau unul şi acelaşi sfat:
Să scriu «o piesă comunistă» ([…]) şi, în afară de asta, să mă adresez Guvernului U.R.S.S. cu o scrisoare de pocăinţă care să conţină renunţarea la opiniile mele anterioare, exprimate în textele literare, şi asigurarea că de acum voi munci ca un scriitor-poputcik, devotat ideii comunismului.
Scopul: să mă salvez de hăituială, sărăcie, şi, în final, de pieirea iminentă.
Acest sfat nu l-am ascultat. Mă îndoiesc că aş fi izbutit să apar în faţa Guvernului U.R.S.S. într-o lumină favorabilă alcătuind o scrisoare mincinoasă, care ar fi însemnat un salt politic murdar şi totodată naiv. Iar încercări de a scrie o piesă comunistă n-am făcut, ştiind bine că o astfel de piesă nu mi-ar fi ieşit.
Dorinţa fermă de a-mi curma chinurile ca scriitor mă determină să mă adresez Guvernului U.R.S.S. cu o scrisoare sinceră.” (Mihail Bulgakov, scrisoare din 28 martie 1930, adresată Guvernului U.R.S.S. şi lui Stalin)

* * *

Obsesia pentru Stalin se menţine în continuarea investigaţiei referitoare la relaţia artist-suveran politic din celelalte două piese despre Molière şi Puşkin, urmate de tribulaţiile pe această temă din romanul Maestrul şi Margareta. Bulgakov realizează că revoluţia este întotdeauna şi teatru, prin urmare, a scrie despre Stalin însemna să arăţi ceea ce nu fusese niciodată dezvăluit, secretul care se ascunde dincolo de persona „zeului atotputernic”, în orizontul îndepărtat al adolescenţei, tăinuit, ascuns cu grijă, apoi mitizat după confiscarea de către dictator a memoriei colective. Greşeala lui Bulgakov a constat în faptul de a căuta documente, altele decât cele oficiale, despre perioada adolescenţei dictatorului, care, fireşte, au fost ascunse în negura misterului de care acesta şi-a înconjurat, de altfel, întreaga viaţă şi activitate în cadrul partidului. Stăpânul misteriosului „Ordin al Purtătorilor de Săbii” nu dorea ca scriitorul să stea de vorbă cu martorii oculari ai evenimentelor de la Batum, ci prefera să-i facă să dispară pe Koba şi Soso, de descoperirea cărora se ferea deplin. Acolo, în trecutul acela se aflau lucruri pe care, mai târziu, când devenise zeul tutelar, Stalin nu le dorea să fie ştiute, pentru că acestea constituiau vulnerabilităţile sale, ceea ce se afla dincolo de statuia omului de oţel. (Nicolae Bosbiciu)

* * *

Faptul că – la apogeul Marii Terori staliniste – Mihail Bulgakov nu moare de foame sau nu e împușcat și el în gulag se datorează ciudatei simpatii pe care Stalin o arată față de acest oponent recunoscut al regimului sovietic. În schimb, scriitorului, nu i se publică nimic, după cum spectacolele cu piesele sale sunt interzise pe loc. I se permite doar să supraviețuiască. Cât încă? Nu întâmplător, în dramatizarea pe care el o face romanului lui Cervantes, Cavalerul Albei Luni (sub a cărui vizieră apare brusc Stalin) îl amenință pe Don Quijote (adică pe Bulgakov) că răbdarea i-a ajuns la capăt și că îi cere să se recunoască învins. Or, tocmai acestui învins avertizat, Teatrul de Artă din Moscova îi comandă o piesă ce urma să fie jucată în decembrie 1939, celebrându-l pe dictatorul sexagenar. Cântărind posibilele riscuri și avantaje, Bulgakov scrie Batum, dramă despre tinerețea revoluționară a lui „Soso” (adică „plăpândul”, cum își alintă maică-sa fiul, pe care îl visa viitor episcop!). Piesa e acceptată și de teatrul moscovit, și de cenzură, încep preparativele montării ei. Dar de la Kremlin cade, ca un trăsnet, verdictul: Stalin nu e de acord ca piesa să ajungă pe scenă. Dovadă, probabil, că Soso – fost elev de școală parohială și copil de cor bisericesc, fost seminarist, căruia, în clandestinitatea lui revoluționară, i se spusese și „Preotul” – intuise că în replicile echivoc-religioase din ultimele două tablouri ale piesei se ascunde ceva necurat. Or, întotdeauna, la Bulgakov, ambiguitatea mistică a limbajului și a imaginii semnalează prezența „demonului blestemat” în lume.
Alcătuind și un amplu dosar documentar-analitic, poetul Nicolae Bosbiciu a avut curajul să traducă piesa aceasta atât de controversată până azi, întregind, în exegeza românească, fizionomia uman-vulnerabilă a marelui scriitor rus. (Ion Vartic)

Ilustraţii de Viorel Nimigeanu

Proiect editorial dedicat Centenarului Marii Uniri

Gheorghe Grigurcu (născut la 16 aprilie 1936, la Soroca), poet şi critic literar, absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj, doctor al Universităţii din Bucureşti, membru al Uniunii Scriitorilor din România. Fost redactor al revistelor „Familia”, „Viaţa Românească”, „Contemporanul. Ideea europeană”, actualmente director al revistei „Acolada” şi redactor şef al revistei „Confesiuni”. Colaborator a numeroase reviste din ţară. A primit peste 30 de premii şi distincţii, între care Premiul pentru Opera Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, Premiul pentru întreaga creaţie al Uniunii Scriitorilor din Moldova, Premiul special „Lucian Blaga” al Academiei Române, Premiul Lucian Blaga, Premiul Tudor Arghezi, Premiul Mihai Eminescu.

Amazonul lui Ștefan Manasia aduce în aluviunile lui, pe un teren bîntuit prin 2003 de secetă biografistă, o vegetaţie tropicală de limbaj, flori carnivore de imaginar, dar şi schije de gîndire magică despre actul poetic. Sclipirea intermitentă a acestora îl face pe poet să intre în pielea unui prădător la pîndă după iluminări, activîndu-i reflexele primitivului încă branşat direct prin simţuri la un univers electrizat pînă în lumile cele mai mici. Chiar dacă Manasia se proiectează, cu aroganţa şi tonul muşcător al tinereţii, într-un eu-zeu, el tînjeşte, de fapt, tocmai să fie traversat, locuit, sfîrtecat de acele lumi. Subtili curenţi de empatie îl ţin deci în zonele de margine şi interregn, iar de acolo de unde plăcile realului se fisurează şi se zgîlţîie poezia lui creşte la fel de brutală, la fel vitală ca samba născută în favele. – Adriana Stan

Iată, aşadar, un discurs epico-liric complex, ce evită artificiile şi se abandonează (sau şi-o calculează inspirat) mişcării lente, răbdătoare, celulare, a materiei infestate, cu care se simte solidar, de care se lasă impregnat, reuşind să transmită sentimentul unei intimități organice cu ceea ce e expulzat din cîmpul central al atenției poetice, dar supraviețuind dincolo de extremele alterări la care a fost supus. O asemenea apropiere de concretețea materială măsoară încă o dată distanța față de „mizerabilismul” la modă printre confrați de „promoție” ai lui Ștefan Manasia, care e şi una a calității discursului poetic, deloc „minimalist”, pauper şi superficial. Sensibilitate rănită, în felul său, acest poet are ceva din eroii lui Salinger, marginali în prospețimea şi luminozitatea ființei lor, față de lumea de azi, aproape general maculantă şi profanată. – Ion Pop

Ștefan Manasia (n. 1977, Piteşti) a publicat şase volume de versuri: Amazon și alte poeme (2003), cartea micilor invazii (2008, premiul „Manuscriptum” pentru poezie, din partea Muzeului Naţional al Literaturii Române), motocicleta de lemn (2011, premiul Tînărul Scriitor al Anului), Bonobo sau cucerirea spațiului (2013), Cerul senin (2015, premiul pentru poezie al revistei Observator cultural) şi Gustul cireșelor (2017). În 2008 iniţiază, la Cluj, Clubul de Lectură „Nepotu’ lui Thoreau” (alături de Szántai János şi François Bréda). Poemele sale sînt traduse în engleză, ebraică, franceză, germană, maghiară, neerlandeză. Este autorul volumului de eseuri şi cronici literare Stabilizator de aromă (2016).

Aflat la al doilea volum de versuri, Lucian Cojocaru ne oferă ocazia de a fi părtași la evoluția unui poet. Împărțit în nouă capitole grupate, mai mult sau mai puțin, în jurul unei teme centrale.

„Nespus” propune încă din titlu o ambiguitate interesantă: nespus – ceva rămas nenumit în primul volum? Sau ceva atât de mare, de intens, încât nu poate fi exprimat? Sau e vorba, poate, de adverbul „nespus”, folosit în construirea superlativului?

Oricare dintre răspunsuri e legitim, căci volumul propune un caleidoscop de teme universal valabile, tratând omul sub aspectul multitudinii fațetelor sale: omul-iubit, omul-păstrător al tradițiilor strămoșești, omul-muritor, omul-patriot, omul-părinte și mai ales omul-entitate gânditoare.

Claudia Drăgănoiu

„Numele tău a avut, prin toată această pledoarie extraordinară în epocă, forța de a marca începutul unui reviriment național nu numai în literatura de dincolo de Prut, dar și în istoria ei. Volumul nu este o colecție de lozinci, ci cartea unui poet adevărat, care a știut să își acordeze lira în așa fel încât cântecul său orfic (orfismul e una dintre dominantele poeziei lui Vieru) să miște conștiințele. Și a făcut-o, chiar dacă această adecvare la nevoile unor cititori pentru care marea poezie modernă era o necunoscută a însemnat o simplificare voită a discursului!” (Bogdan Crețu)

„Poetă de avataruri, Nora Iuga așază semnul egalității între fenomene de o derutantă diversitate. De aceea, constructul insolitează, însă drumul pe care îl parcurge nu este de la obiect la subiect – acesta reducând totul la dimensiunile lui –, ci de la subiect la obiect, ca act al descoperirii și al cartografierii. Versul se obscurizează, aparentul dicteu automat inervează simțurile, onirismul îndepărtează pe cei nechemați; dar, dincolo de scenografia de improvizații, în spatele pletorei divagante, se coagulează o râvnă pentru enormități și teribilități. (…) De aceea, discursul se desface pe o spirală desfășurată în toate planurile temporale și senzoriale, în fotograme care suprapun cadre cu totul opozabile, ceea ce poate îngreuna lectura. Dar este un efort pe care i-l îngăduim acestei poezii tinere, dionisiace, congestionate.” (Rita Chirian)

„Orice primă carte a unui poet autentic este un eveniment. Mai precis, un miracol. Căci asemenea actului Genezei, îi deschide celui care o ia în mâini o lumină, o lume nouă, nebănuită, cu luminile şi întunericul ei, cu fiinţele ei, vii şi neînsufleţite, mişcându-se după legi necunoscute până atunci, dar deodată înţelese ca fiind necesare şi impunându-se cititorului ca ineluctabile. O astfel de minune – nebănuită până în clipa revelaţiei ei – este cartea de debut a tânărului poet Teodor Dună, care-şi afirmă aici, dincolo de ezitările de aşteptat la o primă apariţie în volum, o vocaţie de adevărat creator şi îşi începe, fără îndoială, o carieră, nu de virtuoz, ci de artist, pe deplin stăpân pe mijloacele proprii de expresie şi de deschizător de noi perspective în arta mărturisirilor sincere care ar trebui să fie poezia. [...] Lectura poemelor lui Teodor Dună mi-a arătat că poezia există şi trăieşte, că ea poate, pe neaşteptate şi atunci când nu mai părea posibilă vreo minune, să-şi facă auzită vocea, ieşind din tăcerea şi întunericul unde s-ar fi zis că nimic nu mai dăinuie, şi că această voce ţi se adresează – şi te obligă să-i răspunzi – sau să încerci să-i răspunzi.” (Mircea Ivănescu, 2002)

„Versurile Veronicăi Micle par să fi fost scrise special pentru muzică. Întocmai cum aş fi descoperit o lume nouă, un continent necunoscut, am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta. M-am aprofundat într-atâta în creaţia Veronicăi Micle, încât la un moment mi-era greu să-l pun pe muzică pe Mihai Eminescu – asta până-n clipa în care am înţeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeaşi forţă poetică, cu aceeaşi intensitate a trăirii sufleteşti.” (Eugen Doga)

„Versurile Veronicăi Micle par să fi fost scrise special pentru muzică. Întocmai cum aş fi descoperit o lume nouă, un continent necunoscut, am scris cu entuziasm încontinuu o lucrare după alta. M-am aprofundat într-atâta în creaţia Veronicăi Micle, încât la un moment mi-era greu să-l pun pe muzică pe Mihai Eminescu – asta până-n clipa în care am înţeles că este, de fapt, un dialog ce trece de la o persoană la alta cu aceeaşi forţă poetică, cu aceeaşi intensitate a trăirii sufleteşti.” (Eugen Doga)

Antologie de poezie.

„Hose Pablo e un histrion, un specialist al gesturilor poetice cu dublu, triplu sau quadruplu înțeles. Cum am fost și eu cândva. Chiar numele pe care și l-a ales, «hose pablo», spune cel puțin trei lucruri diferite: 1. Că am fost imbecilizați de televiziuni, probabil că intenționat, iar viețile și mințile noastre s-au transformat în niște telenovele. 2. Că avem o cultură de sorginte latină și trebuie să ne păstrăm și afirmăm această identitate. Și nu e ușor să te cheme așa într-un Chișinău pe jumătate sovietizat. 3. Că autorul face parte din generația celor fără repere, fără litere mari, deznaționalizați, cu o identitate fărâmițată, fără – din păcate – valori… Totul la un loc. Și totul sub semnul intenționalității. Această putere de a genera sens în toate direcțiile poate fi numită, deja, într-un sens primitiv, dar și profund, al termenului: «poezie».”

Marius Ianuș

Atipic pentru generația sa, ca formulă stilistică și tematică, Alexandru Roșu propune un discurs al fragilității cotidiene. Spațiul intim, zona cea mai sigură și mai ferită, devine un carusel în mijlocul unui câmp seismic, un nisip mișcător în care totul poate să se surpe sub asediul fantomatic al cerebralității și livrescului. Direct și percutant, Când ai sufletul plecat  este un volum care ți se strecoară pe sub piele.

Cosmin Perța

Olga Ștefan scrie o poezie de forță, care mizează pe versatilitate stilistică, modificarea în permanență a distanțelor și scurtcircuitarea formulei convenționale. O poezie caleidoscopică și stroboscopică în aceeași măsură, cu un real dislocat și recompus în formule percutante, memorabile. Subiectivitatea nu se mulțumește să erupă doar pentru a da o probă de demistificare incisivă a „civilizaților” sau „civilizațiilor”, ci recurge la detonări afective controlate, într-o succesiune de implozii în miezul propriei agende, impunând o autoare cu vocație experimentală. Olga iese din categoria „fetelor rele” în favoarea posturii de DJ poetic feminin, care are calitatea de a mixa ingenios diverse registre într-o formulă eclectică, pentru a-și camufla frica în convulsie (a)ritmică, în lumina distopică de la ultimul etaj din recuzita de club.

Teodora Coman

Civilizații este cartea unor drame surdinizate de zgomotul alb, capabil să ne amorțească pe fiecare dintre noi, un volum insidios, fantast contorsionat, cu o vitalitate de vegetație invazivă, în stare să forțeze fisuri în blocuri și sisteme a căror masivitate oprimă și sufocă.

 Alina Purcaru

Ivcelnaiv și Vali Petridean revin cu o a șasea carte ilustrată împreună.

De la autorul bestsellerelor Uibesc și Versez, un nou volum de poezie a relațiilor. Proaspăt, autentic, vibrant!

“Undeva, în tine, cititorule, există încă un mic frigider în care îți păstrezi inocența. Cea pe care mulți au lăsat-o să se strice la soarele pârjolitor al responsabiltăților. Au uitat de ea, lăsând-o să oxideze sub aerul plin de dioxid de carbon al vieții de adult. Au aruncat-o pur și simplu la coșul de nereciclabile al cotidianului. Dar tu ai undeva, în tine, acest frigider numit naivitate. Iar lângă tine există mulți alții care îți seamănă. Alți oameni care poartă în ei câte un mic frigider.

Ei bine, această carte este scrisă de unul dintre ei. Și ilustrată de un altul. Scrisori de lângă tine e o colecție de gânduri și de trăiri despre iubire trimise către tine, cititorule, de cineva atât de aproape de tine, încât ai putea crede că ți le-ai trimis chiar tu. Și totuși, surprinzător, deși era așa aproape, că putea să ți le șoptească la urechea sufletului, a ales să îți trimită scrisori. Pe care le-a legat frumos, le-a pus o coperta cartonată, să nu le ia vântul, și iată că acum ajung la tine, cititorule. Întinde mâna și deschide-ți Scrisorile!”

Scrisă de-a lungul celor nouă luni pe care Federico García Lorca le-a petrecut la Columbia University, Poetul la New York este una dintre cele mai importante cărți ale sale. În versurile lui, imaginea New Yorkului strălucitor și plin de viață prinde un strat de mucegai, devine cea a unui oraș populat de sărăcie, rasism, tulburări sociale și singurătate.

Operă definitorie pentru literatura modernă, Poetul la New York redă perfect complexitatea hipnotizantă și emoțiile crude și feroce ale poeziei lui Lorca.

"O acuzație vehementă la adresa lumii moderne, care ia ființă sub înfățișarea orașului. Un strigăt apocaliptic, un munte de singurătate, întunecat, grăitor, metafizic." The New Yorker

MARKÓ BÉLA (n. 8 septembrie 1951, Târgu Secuiesc) este un important poet şi eseist de limbă maghiară, precum şi un însemnat politician. A publicat volume de versuri, eseuri, analiză literară şi literatură pentru copii. Poezia sa a fost tradusă în română, engleză şi franceză. Deţine numeroase premii şi distincţii.

Fluxul poeziei lui Markó Béla nu cunoaşte abateri, întreruperi, dovedind astfel o remarcabilă forţă lirică. Autorul este stăpân pe o artă modernă, viguroasă, surprinzătoare. Nu avem de-a face cu texte ce se devoalează permanent în faţa „privitorului“, cu zone ticluite ingenios, astfel încât să asigure starea de echivoc specifică oricărei poetici bine temperate.
Poet erudit, Markó Béla propune un discurs în care istoria, destinele personale şi ultimele tendinţe ale lumii contemporane se împletesc coerent şi convingător.

Markó Béla (n. 8 septembrie 1951, Târgu Secuiesc) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj_Napoca, Secţia maghiară-franceză, în 1974.
Între 1976 şi 1989 a fost redactor la revista literară Igaz Szó, iar între 1989 şi 2005 redactor-şef al revistei Látó. Din 1978 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1990 al Uniunii Scriitorilor din Ungaria, iar între 1990 şi 2000 a fost secretar general al PEN Clubului Maghiar din România.
Intră în politică în 1989. În perioada 1993–2011 a fost preşedinte al UDMR, iar anii 2004–2007 şi 2009–2012 viceprim-ministru al Guvernului României. Începând cu 1990 este senator în Senatul României.
A publicat volume de versuri, eseuri, analiză literară şi literatură pentru copii. Poezia sa a fost tradusă în română, engleză şi franceză. La Curtea Veche Publishing i-au apărut volumele Condamnaţi la reconciliere (convorbiri cu Ágoston Hugó, 2006), A kert erotikája / Erotica grădinii (sonete, 2010), Lauda monotoniei / Az egyhangúság dicsérete (sonete, 2012), Ruleta maghiară / A magyar kártya (convorbiri cu Kőrössi P. József, 2014).
A primit diverse premii şi distincţii, între care Premiul pentru debut al Asociaţiei Scriitorilor din Târgu Mureş (1974), Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1980), Premiul Füst Milán (1990), Premiul Déry Tibor (1991), Premiul József Attila (1994), Premiul Bethlen Gábor (1996), Marea Cruce a Republicii Ungare (2004), Steaua României în grad de Cavaler (2004).

„Într-o poezie lirică scurtă, tulburător de densă, Celan vorbește despre «de pietre scrisele umbre». Literatura modernă este acționată de o necesitate de a explora această «litografie» și écriture d’ombres. Ele se află în afara clarității și a pasului următor al limbajului public. Pentru scriitorul de după Mallarmé, limba presează asupra sensului, aplatizîndu-l, distrugîndu-l, așa cum o vietate din adîncuri este distrusă cînd este adusă la lumina zilei și la presiunile reduse ale suprafeței mării. Dar ermetismul, pe măsură ce se dezvoltă de la Mallarmé la Celan, este una din acțiunile cele mai radicale împotriva limbii din literatura modernă.” (George Steiner)

„Dacă aș putea demonstra ceva legat de poemele lui Celan, aș spune, așa cum o fac mulți: iată despre ce e vorba – de exemplu, e vorba de Auschwitz, sau tema favorită a lui Celan este Shoah (nu-i nici o urmă de îndoială!) –, dacă aș putea dovedi asta și numai asta, aș distruge poemul lui Celan. Versurile ar interesa infim dacă totul s-ar reduce la ceea ce am vrut să spun sau la ceea ce cineva crede că poemul vrea să spună. De aceea încerc să ascult ceva ce nu pot auzi sau înțelege, atent să marchez limitele lecturii mele pe măsură ce înaintez în lectura mea. Este ca și cum aș spune: iată ce cred eu că poate cineva reconstitui, ce ar putea însemna aceasta, de ce este captivant, frumos și puternic, în timp ce lăsăm nespusul intact, inaudibil. De aici vor porni și alte lecturi. E vorba și de o etică sau de o politică a lecturii.” (Jacques Derrida)

„Pe vremea cînd era medic în Dolhasca, contemplînd forma palpabilă a luminii şi cartografiind raiul, Emil Brumaru îşi pansa singurătatea şi mai ales îşi vindeca pauzele de scris, cînd poezia nu se mai aşeza de la sine pe hîrtie, compunînd splendide epistole. În ultimii trei ani de viaţă, după Amintiri din rai (2016), a scris enorm, sute şi sute de poeme. E ultima etapă, distinctă, din opera sa. Poezia aceasta de crepuscul nu pare să cunoască timpul prezent: are, cel mai adesea, trecut, întorcîndu-se elegiac înspre lumea mirifică a copilăriei ori a maturităţii virile, şi mai are un soi de viitor iluzoriu, improbabil, care mai degrabă nelinişteşte decît pansează angoasele. Poetul scrie elegii, feerii, basme, rugăciuni, imaginarul fiind cel bine-cunoscut. Nu lipsesc poemele erotice, într-o tonalitate mai îmblînzită, după cum nu lipsesc nici confesiunile directe. Întru totul, e aici opera din păcate postumă a unui mare poet care a trăit pentru poezie şi s-a aflat at his best pînă în ultima clipă.” (Bogdan Creţu) 

Gabriela Aronovici, după o lungă carieră în domeniul tehnologiei informațiilor, în calitate de Cercetător Științific Principal III în domeniul calculatoarelor, Inginer de Sistem certificat de către compania Microsoft și Expert independent în tehnologia informațiilor la Comisia Europeană, adaugă un nou volum de versuri la seria volumelor de poezii cuantice.

Volumul Sărutul cuantic, este o continuare a volumelor Iubire cuantică (2016), Dor cuantic (2017), Dorință cuantică (2017) și Portalul iubirii (2018).

Pasăre cu pene-albastre,
Martoră iubirei noastre,
De-iIsfârşi cântarea ta,
N-asculta ce-mi spune mie
Dragul meu, căci cine ştie
Dacă mâni nu m-a uita.

Râule cu apă lină
şi curat ca o lumină
Cât ne vezi de fericiţi,
Starea noastră n-o răsfrânge,
Mâne poate noi vom plânge
şi-om fi veşnic despărţiţi.

Iar tu, lună, dragă lună,
Tu, a nopţilor cunună,
Să nu spui că ne-ai privit.
Poate mâni a tale raze
N-ar putea măcar să crează
Că vreodată ne-am iubit.

Veronica MICLE

Pe un fond madrigalesc isi descinta (ca sa nu spun ca-si rasfata, cum, in realitate, face) Viorel Bucur nostalgiile care napadesc peste o erotica imnica in fond, melancolica in expresie. Ii rezulta astfel, in aceste (ab)surdele zilei, o suita de madrigaluri-elegie sau de elegii-madrigal. O senzualitate tinuta sub control (al autoironiei mai ales) tisneste totusi cu spontaneitate, dind in idealizari florale ale iubitei („de cind ti-ai schimbat rochia/ cu petalele nalbei?/ oare nu-ti era de-ajuns floarea ciresului?”), dar tinind mereu astfel de entuziasme ale memoriei senzuale si sentimentale in proximitatea unei cenzuri dramatice. Mai degraba din pragul retrospectiei decit din cel al actiunii adoratorii, poemele sale vibreaza totusi de prezenta iubitei, dupa cum vibreaza, simultan, si de prezenta primejdiei. Galanterii amenintate, dar inca animate, profeseaza Viorel Bucur, cu nonsalanta garantata de umorul de sine si asigurata deopotriva contra emfazei si pretiozitatii. (Al. Cistelecan)

O călătorie nu este altceva decât un pod, o trecere către un alt tărâm, o altă zare, o altă lume. Oricât de depărtată ori apropiată de lumea ta, ea implică întâlnirea cu necunoscutul, cu insolitul, cu un alt mod de-a fi. Omenesc şi acela, desigur, dar altfel. Fiindcă insolitul, surpriza călătoriei stă în a constata cât de diferiţi pot fi oamenii, rămânând, însă, peste tot aceiaşi.
Doar că la capătul fiecărui pod se află o vamă, iar cunoaşterea de sine prin alţii se plăteşte nu doar la intrare, ci şi la ieşire. Cu întrebările pe care le pui depărtării cu apropierea ta şi cu răspunsurile datorate întrebărilor ce ţi se pun. Încercând să te lămureşti de tine însuţi prin alţii. Plătind vama!
Iar preţul adevărat, preţul cel mare al călătoriei este iubirea de sine prin celălalt. Mai bogat eşti la capătul ei, de te întorci cu oglindirea celuilalt în sufletul tău. (Horia Bădescu)

La vârsta bilanţurilor, Iustin Moraru a ales exigent textele acestei antologii dintr-o suită de opt volume, deschisă în 1972 de La poarta pietrelor, care a atras atenţia îndeosebi prin limpiditatea discursului poetic, construit armonios muzical şi propunând câteva repere  din universul imaginar simbolic şi reflexiv omologat în lirica anilor ’70. Poezia nu coborâse încă în concretul „vieţii imediate”, se căuta formula cizelată a versului şi a cugetării, întemeiate pe meditaţia cu teme general umane, cu miză pe puritatea şi luminozitatea stărilor de spirit, cu corespondenţe formale pe măsură, conservate – cum se va putea constata – până în volumele ultime. Ipostaza emblematică a eului, propusă, astfel, de Iustin Moraru, se încadra – şi va rămâne dominantă pe aproape întreg parcursul scrisului său – în categoria visătorilor sensibili mai degrabă la luminozităţi şi evanescențe. (Ion Pop)

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă

Ediţie bilingvă, ceho-română: Chybová hlášení. Autorský výbor / Mesaje de eroare. Antologie de autor

Traducere în limba română de Mircea Dan Duţă

Prezenta antologie conține poezii din volumele Jurnalul omului grăbit și Mesaje-text și câteva poeme încă nepublicate în volum.

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă

În cadrul Festivalului Internaţional de Carte Transilvania (FICT) 2016, Josef Straka (Republica Cehă) a fost invitat de onoare şi a primit distincţia Premiul „Literatura fără frontiere” pentru opera sa poetică şi eseistică. Premiul constă în publicarea volumului de faţă.

Ediţie bilingvă ceho-română; Traducere de Mircea Dan Duţă

Proiect editorial apărut sub egida Ministerului Culturii din Republica Cehă

În cadrul Festivalului Internaţional de Carte Transilvania (FICT) 2017, Petr Borkovec (Republica Cehă) a fost invitat de onoare şi a primit distincţia „Literatura fără frontiere” pentru opera sa poetică şi pentru traduceri. Premiul constă în publicarea volumului de faţă.

Ediţie bilingvă ceho-română; Traducere şi prefaţă de Mircea Dan Duţă

Barthes spunea că fotografia surprinde moartea la viitor. Pornind de aici își construiește Elena volumul, un intens poem performativ care nu seamănă cu nimic din poezia română contemporană și care reconstituie copilăria dintr-o perspectivă dark și duioasă, plasând-o în același timp pe terenul discuțiilor despre gen, sărăcie, clase sociale. Pentru că, în cele din urmă, toată arta e politică. Alexandra Turcu Adevăratele superputeri sunt atunci când de exemplu poezia își extinde neașteptat teritoriile până în lumile pierdute ale copilăriei și ale adolescenței. Iar acolo ea își dă primele întâlniri cu iubirea, cu sexualitatea, cu moartea, cu boala, cu intimitatea, cu nedreptatea, cu foamea, cu sânii tăi, cu sânii alteia, cu lipsa, cu diferența. În aceste lumi tu nu ai nicio platoșă, doar o nuditate de care nici măcar nu ești conștientă. Și toate aceste întâlniri nu pot fi amortizate decât cel mult cu un cocktail din amandine, baclavale, bezele și picromigdale, pentru că altfel minunata lume disney e cinică și crudă, exact ca orice promisiune imposibil de onorat. Svetlana Cârstean