Poezie & Teatru

Jan H. Mysjkin
(n. 1955, Bruxelles)
a studiat cinematografie și filosofie la universitățile din Bruxelles și Gand. Reputat poet, performer și traducător belgian de expresie flamandă, Mysjkin a debutat în 1985 cu volumul Vormbeeldige gedichten (Poeme desăvârșite), urmat de alte cărți ce vădesc un explorator al limbajului și un experimentalist neabătut: Spel van spiegels / Sonnetten in beweging (Joc de oglinzi / Sonete în mișcare), 1990; Verlangen, eksplozie (Dorință, explozie), 1994; Kosovo, 2006; Voor mijn ogen ligt bet zwijgen (Dinaintea ochilor mei, nimic de spus), 2010. Volumul Rekenkunde van de tastzin (Aritmetica atingerii), 2011, a apărut în traducere românească în 2012. Lui Mysjkin i se datorează două antologii de poezie flamandă în limba română și două de poezie românească în neerlandeză, precum și transpunerea, pentru prima oară în spațiul neerlandofon, a unor cărți semnate de Max Blecher și Cristian Popescu.

Sorin Catarig își vede de treabă, impasibil la cîntecele de sirenă ale literaturii societale. Codul succesului, incluzînd strategiile curente de impunere (afirmarea apartenenței la o generație, la un grup literar, la un trend în curs, cultivarea imaginii ș.a.), nu îl atîță în niciun fel dorința mimetică. E dintre cei ce trebuie descoperiți <<în bîrlogul lor>>.Pentru că pe el nu-l interesează decît, aproape autist, explorarea sa textuală, altfel spus, pariul ontologic al poeziei. Noul volum, ghidat, și acesta, de principiile poeticii stohastice xenakiene, creează un <<eveniment liric>> pe planul unui nsamblu eterogen stilistic, neobsedat de puritatea de gen.
(O. Nimigean)

„Numai atât cât este absolut necesar sugestiei. Revelații care stârnesc curiozități familiale instabile, farse ale conștiinței când corpul este detașat de acțiunile fizice. Naratorul se plasează întotdeauna la o distanță confortabilă, reușind să evite cu ușurință sentimentul compasional, de care alții au abuzat cu succes. Obiectivism și realism senzorial sunt două mobile esențiale care însoțesc cititorul în interiorul fantomatului.
Atunci când ești conștient că orice dorință devine iluzie te întorci în timp, încercând să retrăiești acolo acele scurtmetraje pe care doar memoria ți le mai poate oferi. Sunt pagini care trebuie înțelese și dintr-o perspectivă stiințifică: dispariția absolută nu este posibilă, sau altfel spus nu murim cu adevărat niciodată. Mulți vor fi nervoși după primele pagini, unii chiar vor renunța, dar odată ieșiți din proximitatea confortului caustic sentimentul critic dispare, lăsând loc plăcerii ușor melancolice, amintindu-ne că suferința ne dezvăluie acea zonă obscură de care nu vrem să știm. Multe din poemele acestei cărți sunt fotografii care ți-au creat cândva vagi senzații de fericire, consumată în natură, alături de niște intelectuali anonimi.”

(V. Leac)

„Mihók Tamás e unul dintre cele mai bune lucruri petrecute în poezia română recentissimă. Foarte puțini dintre poeții tineri pot scrie deopotrivă poeme aluvionare, post-ginsbergiene, și poeme contrase în sine până la implozie. Sau poeme confesive de o intimitate aproape insuportabilă, alături de poeme tehnice intensive & reci. Poeme despre amoruri adolescentine la mare — alături de poeme-dialog cu îngeri foarte deocheați la vorbă. E, pe scurt, o sensibilitate intensă pasionată de cele mai varii tropisme tehnice. Combinație rară, specifică exclusiv celor mai buni poeți de cursă lungă.” 

(Radu Vancu)

„Viteză și combustie: acestea sunt categoriile specifice poemelor lui Mihók Tamás. Indiferent că e vorba de trenuri, avioane, metrou sau glisări pe tiroliană, vedem un eu care, departe de a avea plăcerea mobilității beatnicilor, se dislocă într-un câmp spațial tensionat. Fiecare text este, de fapt, o luptă cu cercul vicios și obositor al autoreferențialității: «creierul/ caută mereu să se extindă».”

(Teodora Coman)

„Îi prezentăm cititorului român aproape cinci sute de texte din producția lirică pe care Pessoa a plasat-o sub propriul său nume, scrise în portugheză, în franceză și în engleză, convinși fiind că este relieful cel mai proeminent al unui continent ascuns, de o diversitate care din nou va surprinde. Şi vom vedea că Pessoa continuă să se multiplice chiar și atunci când rămâne sub propriul său nume, complexitate ce se adaugă spectacolului de identități deja cunoscut prin demultiplicarea heteronimică. Căci dacă ne-am obișnuit să vedem în familia heteronimică a lui Pessoa o sursă abundentă și importantă de scrieri, cât pentru o adevărată generație literară transnațională, iar ea stabilește deja o performanță unică în istoria tuturor literaturilor, puțini bănuiesc existența diversității din care se alcătuiește Pessoa însuși, ca multiplu de sine. Acel «teatru în oameni» pe scena căruia evolua restul familiei alături de autorul lor, din imensa convingere a poetului că un creator trebuie să fie «plural ca universul», mai are un personaj complex ascuns chiar sub numele Pessoa. Iar acest personaj trăiește grav destabilizarea rezultată din propria sa multiplicare, fiindcă rezultă din ea neîmplinire și absență dramatică de identitate, în timp ce ele își continuă proliferarea alături de alte teme existențiale sau filozofice.“ (DINU FLĂMÂND)

Era un om care cunoștea diverse limbi și scria versuri. Își câștiga pâinea și vinul punând cuvintele pe locul cuvintelor; așa a scris versuri cum trebuie să fie scrise versurile, deci ca pentru prima dată. La început s-a numit Fernando, pessoa, persoană ca toți ceilalți. Dar într-o zi îi trecu prin cap să anunțe iminenta apariție a unui super Camões, unul mult mai mare decât primul; fiind însă limpede că el era o persoană discretă, obișnuind să treacă nebservat pe Strada Aurarilor înveșmântat într-un impermeabil de culoare deschisă, cu papion și cu o pălărie fără pană, nu a spus că acel super Camões era el însuși. De fapt, un super Camões nu e altceva decât un Camões mai mare, numai că el avea rezerve, fiindcă urma să devină Fernando Pessoa(s), adică persoane, fenomen nemaiîntâlnit în Portugalia până atunci. Evident, viața lui era făcută din zile, și știm că zilele sunt egale, dar ele nu se repetă, iată de ce nu trebuie să fim surprinși că într-o zi, când trecea prin fața unei oglinzi, Fernando a întrevăzut, pentru un moment, o altă persoană. [...] «Dați-mi ochelarii!» au fost ultimele și decisele sale cuvinte. Până acum nimeni nu a arătat vreun interes să știe pentru ce i-a vrut, cu riscul de a da impresia că ignoră sau disprețuiește ultima voință a muribunzilor, dar e destul de plauzibil să presupunem că intenția lui a fost de a se privi într-o oglindă ca să afle, în sfârșit, cine fusese el. Doar că Parcele nu i-au dat răgaz și nici nu se afla vreo oglindă în acea odaie. Acest Fernando Pessoa nu a ajuns să afle cu adevărat cine anume fusese, dar grație îndoielilor sale reușim să știm ceva mai mult despre ceea ce suntem noi.“ (JOSÉ SARAMAGO)

„Poezia lui Pessoa este analiza cea mai subtilă, mai dureroasă și mai tragică a omului din secolul XX, dar și cea mai lucidă, cea mai necruțătoare: un om turmentat, înclinat să fie nemulțumit de toate, dar care se ia pe sine drept țintă. Cu adevărul, dar și cu veninul său, cu abuzul său de paradox, cu capacitatea de a afirma ironic contrariul unei axiome la care el recurge cu egală ironie, scrie una dintre poeziile cele mai revoluționare din vremea noastră.“ (ANTONIO TABUCCHI)

„Traducerea volumului lui T.S. Eliot Old Possum’s Book of Practical Cats mi-a luat cam treizeci de ani. Pe parcursul primilor douăzeci și nouă, traducerile rezultate refuzau cu încăpăţânare să reproducă ritmul sprinţar al originalului, deși îi erau fidele până la mimetism și mai și rimau. Dar nu păreau deloc fidele spiritului limbii în care erau traduse. Și mă-ntrebam de ce oare?
Eram gata să accept că pisicile lui Eliot erau incompatibile cu româna, dacă nu chiar cu România. Mi-am schimbat atunci radical abordarea, hotărându-mă să transplantez, în loc să traduc, «Pisicile» în română.
Versiunea astfel rezultată, încheiată în mai puţin de un an, este în egală măsură, chiar dacă la prima vedere nu pare, opera comună, în sens de opus alchimic, a autorului, a traducătorului și – sper – a cititorului. Dar, în ciuda circumscrierii strict locale a acestei versiuni, la originea ei nu poate sta cu nici un chip altcineva decât T.S. Eliot.“ (Florin Bican)

„Digital art și poezie: nimic mai firesc, s-ar spune, în acest univers al sincretismelor, al dedublărilor comunicative, al multiplicărilor, al domniei lui pluri. Și totuși, puse laolaltă (nu în paralel, nu în confruntare, nu în contrast sau oglindire, ci contopite), cele două sfere au o concreteţe și o stranietate pline de fervoare. Pe de o parte, lucrările lui Pavel Vereș: efigii ale transparenței, ale semitonului, ale sugestiei, umbrei, fragilității. Într-un crescendo, imaginile devin din ce în ce mai consistente, mai conturate, mai agresive – mai narative chiar. Ele își au propria poveste și propriile instrumente narative. Pe de altă parte, poemele lui Robert Șerban: înșelător confesive, fals retractile și provocator asertive... Dac-ar fi să numesc metafora unificatoare a acestei cărți sărbătorești, cred că aș vorbi despre o ispită a palimpsestului deturnat. Adică a artei deschiderilor spre încăperi vide, a sugestiilor rapid reprimate, a semnificațiilor metamorfozate în opusul lor, a răsturnărilor vijelioase de sensuri (dar și de tehnici compoziționale). El îmi pare a fi elementul turbo-dinamic – contorsionat, exploziv și îngăduitor – al unei fericite întîlniri a artelor.” (Mircea Mihăieş)

Trei este unul dintre cele mai importante volume de poeme din opera sa.

„Zice că e bine. Tu zici că ești bine și te gândești că într-adevăr ea e bine și că într-adevăr tu ești bine. Privirea ei e superbă, ca și cum ar vedea pentru prima dată ceea ce și-a dorit toată viața. Apoi vine răsuflarea putredă, ochii goi deși ea zice (în timp ce tu rămâi tăcut, ca într-un film mut) că infernul nu poate fi lumea în care trăiește. Tăiați mizeria asta de text!, strigă. Caleidoscopul ia chipul singurătății. Poc, face inima ta.“

Câinii romantici este unul dintre cele mai importante volume de poeme din opera sa.

„O iubire nebună.

Un vis înăuntrul altui vis.

Și coșmarul îmi zicea: vei crește.

Vei lăsa în urmă imaginile durerii și ale labirintului

și vei uita.

Dar pe atunci să crești era totuna cu o crimă.

Sunt aici, am zis, cu câinii romantici

și aici o să rămân.“

Selecţia poemelor şi traducerea din germană de Ana Mureşanu şi Ramona Trufin. Prefaţă, cronologie şi note de Ramona Trufin

„Cine scrie poezii așterne formule în memorie, cuvinte vechi, minunate pentru piatră și frunză, legate sau despărțite de cuvinte noi, noi semne ale realității, și cine imprimă formulele se și retrage în ele cu propria respirație, dovedind de la sine adevărul acestor formule.“ (INGEBORG BACHMANN)

„La 17 octombrie 1973, când a murit în condiții nicicând pe deplin elucidate, am fost rugat să scriu o evocare. Aceasta se termina cu mărturisirea că printre cele mai frumoase poeme scrise în acest secol în limba germană număr câteva din volumele ei Timp amânat și Invocarea Ursei Mari. Mă întreb, conștient de vina pe care o port, de ce nu i-am spus niciodată lui IB acest lucru?“ (MARCEL REICH-RANICKI)

„Ceea ce surprinde cel mai mult la Ingeborg Bachmann este faptul că această intelectuală strălucită nici nu a pierdut senzualitatea în poezia ei și nici nu a neglijat ab¬stractizarea, ridicând miza stării complexe pe care obișnuim să o numim emoție la cel mai înalt rang.“ (HEINRICH BÖLL)

Cuvânt-înainte sau un poet cu râs numeric personal

Înainte de orice, volumul Invitație la ritual frapează realmente prin jocul cuvintelor. Cred că în peste 90% dintre cele 49 de poeme întâlnim această jonglerie stilistică aflată la limita artificialității. Realizate într-o gamă variată, de la simpla compunere de cuvinte (primul cânt din Reauavestire) și până la inventarea unora noi (centrifugim, nașterea prin cézanniană) sau alăturarea lor paradoxală (deformată corect, clarnevăzătorul ochi, al foamei nou-nebotezate), aceste calambururi par când urmarea meșteșugului brut al unui jucător de scrabble împătimit (omizi somnivore, spectre umbreliforme se întretaierarhic), când a fineții unui țesător lingvist (M-am săturat de pacea țesută la războaie; obișnuiam să naufragiem vis-à-vis de vis; Apa Sâmbetei cum coboară din Vinerea Seacă).

Restul e trăire. Și muncă. Și, de ce nu, râs. Fiindcă este absolut necesar să râdem/ cât așteptăm în anticamera morții/ să fim ștampilați cu zodia plângerii. Maria Nicula

,,Nici timpul, nici indoielile, nici uitarea, nici chiar reaua vointa nu l-au scos pe George Cosbuc din cercul imensei popularitati, cu care poetul se inconjurase, de altfel, din timpul vietii sale. Aura sansei i-a suras  poetului fara incetare, si ea n-a fost umbrita decat de nefericiri ale existentei personale.''

Intunericul (noaptea si nebunia), abisul (mormantul) si focul (sangele) se intrepatrund, cele trei constituind treptat o adancire in infern, trei bolgii care se continua la nesfarsit. Poetul si, odata cu el, cititorul, este obligat sa le parcurga pe toate trei. Din infernul lui Bolea nu exista scapare… (Cristina Nemerovschi)

Tocmai excesul de recuzita transforma poemele din volum intr-o parodie a reportajului mizerabilist cultivat de poetii promotiei 2000, lasand in cele din urma sentimentul mistificarii, al farsei enorme, in timp ce poetul pare a da in permanenta cu tifla unui cititor tot mai derutat, care nu mai stie daca autorul glumeste sau vorbeste serios, daca are de-a face cu un nihilist autentic sau cu un parodist care demonteaza mecanismele liricii autenticiste, si-i caricaturizeaza cu verva locurile comune. (Octavian Soviany)

Poemele lui Stefan Bolea sunt o oglinda in care se reflecta luciul mizeriei contemporane, sunt un colaj de „ridicol si neimportant”, de betie si metafizica, de sublim si grotesc, de incruntare si de (ne)liniste. Poate de aceea versurile lui au prospetimea (edenica?) a celui care spune lucrurilor pe nume.(Petrisor Militaru)

Razboi civil este, cu siguranta, cartea resurectiei, a rebours. Prin atitudinea ironic-demolatoare, debutul lui Stefan Bolea este unul cat se poate de interesant, il aseaza pe autor, in mod meritat, in randurile din fata ale noii generatii. (Silviu Gongonea)

Ghidul turistic, care este Stefan Bolea, sta la malul existentei noastre si ne indeamna sa intram si noi, de fapt, sa deschidem ochii si sa vedem ca suntem deja acolo, unii pana la glezne, altii pana la genunchi, unii mai norocosi pana la nas, unde mirosul aburind al noroiului se imperecheaza cu suflul nostru vital, contaminandu-se reciproc. (Dragos Fabian)

Pentru ca nici un poet nu poate exista fara o poezie-manifest, care sa-i defineasca crezul literar, Bolea are ca arta poetica: Imn pentru generatia 2000+. Bolea devine un postmodernist extrem sau neo-avangardist in acest moment. (Marcela Iuga)

Referindu-ne la conceptia postmoderna de chirurgie cosmetica, Bolea foloseste aceasta metoda intr-un mod manierist, efectuand operatii cosmetice asupra textelor sale, jucandu-se constant cu dimensiunile si perspectiva, cu deformarea si hiperbola… (Eva Theodora)

„Filozoful american Allan Bloom observa că majoritatea tinerilor au relaţii sexuale, dar nu (mai) trăiesc o poveste de dragoste. Şi totuşi, lumea animală nu ne va satisface niciodată. Când iubirea se înfiripă, simţim că aparţinem Cerului. în ce fel transformăm, atunci, întâmplarea amoroasă într-un destin singular?
Trei scurte naraţiuni, interpretate filozofic de Mihail Neamţu, surprind situaţiile-cheie ale iubirii. în zorii civilizaţiei, Mowgli părăseşte jungla pentru că aude cântecul de iubire al frumoasei Shanti. Doi romantici în plină adolescenţă, Mihnea şi Dora, cunosc văpaia iubirii pasionale, al cărei jăratec se înteţeşte prin epistolarul „cuvintelor bune de mâncat”. În sfârşit, Dinu şi Nelli Pillat-personalităţi istorice - au cunoscut atât extazul erotic, cât şi suferinţa, pariind mereu pe veşnicie.
Dincolo de eşec şi blazare, dar fără să propună reţete pentru fericirea...

Cel mai important dramaturg roman de azi, al doilea care a reusit, dupa Eugen Ionescu, sa se impuna in lumea larga, Matei Visniec isi „recapituleaza” opera teatrala intr-o editie ampla, proiectata in opt volume. Sumarele vor ordona cronologic piesele, reconstituind traseul parcurs de la primele texte scrise pentru scena de catre tanarul poet de succes care era pe-atunci Matei Visniec si pana la cele mai recente, compuse de catre autorul romano-francez de notorietate internationala, stabilit din 1987 la Paris, in continuare si poet, devenit intre timp un dramaturg de larga recunoastere, de asemenea eseist si jurnalist, afirmat in ultima perioada si ca un romancier de mare forta.

In volumul inaugural al seriei – primele piese ale lui Matei Visniec, de la Sufleorul fricii la Groapa din tavan. De la inceput mature in formula lor de teatru simbolic, parabolic, absurd sau „post-absurd”…- Ion Bogdan Lefter

Fragment din carte:

"BRUNO: Da, domnule, dumneavoastra! V-am intuit din primul moment. Mai rau si mai perfid decat mine nu poate fi decat omul care ma asculta. Mai diabolic si mai periculos decat mine nu poate fi decat cel care ma priveste cu atentie si ma provoaca, discret si subtil, sa spun totul. Dumneavoastra, omul cinstit care vine sa bea o bere, sunteti adevaratul autor al raului. Dumneavoastra, care uneori priviti in gol, iar alteori ma fixati cu un zambet discret, sunteti adevaratul vinovat, raul insusi, perfidia insasi, marele scamator si principalul vinovat al macelului, marea mana criminala, insasi lipsa de scrupule si pervertirea insasi. Sunteti, da, marele vinovat, autorul tuturor crimelor, marsaviilor, sunteti, dincolo de minciuna si dezmat, cauza minciunii si a dezmatului. Da! Dumneavoastra, care ma priviti chiar in acest moment in ochi, sunteti cauza fundamentala a dramei. Sunteti fructul care produce otrava, sunteti insasi otrava care patrunde prin toate mintile, care sufoca idealurile si perverteste spiritele si specia purtatoare de spirit. Sunteti raul in persoana, uratul in persoana, frica in persoana, urletul de durere al omului haituit si surasul sadic al celui care traieste din urlete. Dumneavoastra, chiar dumneavoastra, sunteti mai mult decat un asasin, sunteti cel care a inventat crima. Sunteti crima insasi. Sunteti insusi sangele siroind din rani, sunteti sinteza tuturor ranilor care nu se inchid niciodata, spiritul raului si esenta raului, sunteti punctul demonic in care se intalnesc uratul si crima, minciuna si lasitatea, cruzimea si incestul, ura si hohotul de ras. Da, domnule. V-am recunoscut din prima clipa. Aveti aceasta infatisare de om cinstit care nu ma poate insela. Dumneavoastra, omul care tace, sunteti la radacina prabusirii. Si mai sunteti si provocatorul acestei discutii, sunteti acela care a provocat-o, desi o cunostea pe de rost inainte ca ea sa aiba loc. As putea spune ca sunteti chiar cel care a vorbit. Pentru ca eu, domnule, nefiind decat instrumentul, n-am facut altceva decat sa va rostesc gandurile... "

Dupa primele sase piese ale lui Matei Visniec, cuprinse in volumul de start al acestei editii complete a operei sale dramaturgice, tomul al 2-lea reuneste celelalte unsprezece texte de gen scrise inainte de plecarea, in 1987, din Romania. In Omul care vorbeste singur, Dintii, Apa de Havel si restul setului, pana la Paianjenul din rana, registrul de lucru se extinde, formulele se diversifica, fantezia se misca din ce in ce mai liber in teritoriul pe care autorul si-l delimitase deja, mai intai in „scenetele” sale parabolice in versuri, apoi in primele piese de teatru. La finele etapei romanesti, inaintea exilului, Matei Visniec e un dramaturg puternic, cu o opera de pe-acum consistenta, perfect pregatit pentru… decolarea internationala! - Ion Bogdan Lefter

Fragment din carte:

"Caii la fereastra

De aceasta piesa se leaga foarte strans momentul plecarii mele in Franta. A fost textul cu care era sa debutez in toamna anului 1987 la Teatrul „Nottara", datorita tenacitatii regizorului Nicolae Scarlat. Timp de aproape doi ani, Nicolae Scarlat a facut atunci eforturi pentru a-l convinge pe directorul teatrului, scriitorul Ion Brad, sa accepte doua dintre textele mele care urmau sa fie asociate intr-un spectacol coup. Una dintre piese era Caii la fereastra. A doua se numea Chiparosul pitic, dar de fapt niciodata nu mi-a placut prea mult si nu am inclus-o in nicio antologie si in niciun volum. (Am incercat ulterior sa o rescriu in Franta, dar nici acolo nu am fost multumit de rezultat.) 
Distributia spectacolului se anunta fabuloasa: Alexandru Repan, Margareta Pogonat si Victor Strengaru. Spectacolul era presimtit ca un eveniment, numai ca... in vara anului 1987 mi-a iesit, ca prin minune, si pasaportul. A fost momentul cand trebuia sa iau de fapt o decizie importanta, sa aleg intre debutul meu (care se anunta stralucit) pe o scena bucuresteana si plecarea in Occident. Marturisesc ca nu am ezitat, desi stiu ca i-am ranit pe acei oameni minunati care se luptau sa ma aduca in fata publicului ca dramaturg... Pe 23 septembrie 1987 am plecat la Paris, iar la sfarsitul lui septembrie am aflat ca repetitiile de la „Nottara" fusesera sistate, directia teatrului asteptand bineinteles intoarcerea mea. Eu insa am preferat sa cer azil politic in Franta si sa incep oarecum totul de la zero. 
Intamplarea face ca in Franta tot Caii la fereastra mi-au dat tarcoale... Daca, la Bucuresti, debutul meu cu aceasta piesa nu a fost posibil (si imi asum partea de vina), el s-a concretizat ceva mai tarziu, in 1992, la Lyon, spectacolul fiind creat de o companie independenta din Avignon, Tliatre le Jodel, in regia lui Pascal Papini. Spectacolul continea alte trei piese scurte: Omul care vorbeste singur, Paianjenul in rana si Ultimul Godot. 
Povestea acestui debut a inceput cu participarea mea la un festival-concurs de lecturi, Les journees des Auteurs, in 1991, la Theatre des Celestins din Lyon. Festivalul exista si astazi, fiind organizat de principalul teatru al orasului. "

„Medeea Iancu, Cintarea care a biruit toate cintarile (Paralela 45). E vorba de o poeta exceptionala, din stirpea Martei Petreu: un lirism taios ca o lama de cutit. Rar mi-a fost dat sa citesc intr-o prima sau a doua carte o poezie de o asemenea maturitate si originalitate.” - Nicolae Manolescu

„Ca o preoteasa din alte vremuri, Medeea Iancu scrie o poezie incantatorie, menita sa imblanzeasca spaimele, sa adoarma durerile (trupului), sa recreeze universul prin puterea misterioasa  a cuvantului.” - Gabriela Gheorghisor

Fragment din carte:

"VREAU SA STIU ADEVARUL chiar si atunci cind 
S-ar putea sa ma raneasca: 

Gradina ma recunoaste ca pe una de-a lor, 
Chiar daca ochiul meu este impartit in versete. 

Vulnerabilitatea mea e o sintaxa. 

Dar numele meu este al unei femei indragostita nebuneste, 
Desi ei spun ca o femeie indragostita e un castel de nisip. 

Vreau sa stiu adevarul chiar si atunci cind s-ar putea sa 
Ma raneasca: din tremurul meu un car de foc as putea construi. "

Discursiv si elegiac, livresc si fantezist cu masura, Gellu Dorian dovedeste propensiune spre asumarea experientei existentiale ca experienta culturala si poetica, in care intra, in proportii variabile, biografismul, intertextualitatea, cotidianul, ludicul si ironia. - Iulian Boldea

Poezia lui Gellu Dorian e un amestec de biografism si melancolie, de metafizica ratio-vitalista, asa cum o concepea, cu ceva vreme in urma, Ortega y Gasset. (…) De ce spun asta? Pentru ca poezia lui Gellu Dorian, mai ales in ultimele carti, este o suma de balade, o repovestire a lumii in care traieste, situatiile de viata sunt atomii care rodesc lumi despletite. (…) Personajele poetice din baladele lui Gellu Dorian traiesc cu voluptate caderea, sunt impregnate de pacat ca o esenta a vietii. Intre adevar si moarte se petrece viata, o pendulare careia Dostoievski i-a pus o sentinta care face singuratatea si mai profunda, mai greu de suportat: Daca nu exista nemurire, totul este permis. Dar daca exista? - Adrian Alui Gheorghe

Fragment din carte:

"E cineva in asternutul meu si nu respira, 
sta lipit de trupul meu si incearca sa 
copieze gesturile mele, pentru ca eu in somn 
fac gesturi mari cu miinile, iar ochii imi 
calatoresc peste tot pe unde nu am putut 
ajunge peste zi. Nu ma lasa deloc sa dorm, 
pielea lui este umeda si rece, 
cind il ating nu ating nimic, doar un gol 
afurisit de adinc in care alunec ca intr-o 
apnee din care sar ca din morti, iar mortii 
sunt la locurile lor, doar eu nu-mi mai gasesc locul 
in asternutul in care ma strecor noapte de noapte 
ca intr-o placenta din care ma nasc 
in fiecare dimineata si nu am cui spune mama. 

Stau treaz si linga mine nu mai e nimeni, 
desi trupul acela il simt linga mine 
fierbinte ca talpa unui fier de calcat 
peste fata de masa peste care in zori 
ne vom aseza coatele si ne vom povesti visele, 
eu pe ale lui, el pe ale mele, 
dar nu se va auzi nici o vorba, doar ginduri 
siroind prin fata ochilor care privesc in gol 
trupul ca aerul pe care-l respir 
si traiesc. Fericit ca nu am fost singur 
inca o noapte, plec peste zi sa-l caut 
prin orasul din care toti cunoscutii au plecat 
sa ma caute pe unde banuiesc ei ca as fi. "

Un inedit volum de poezie și proză inspirat din viața comunității evreilor irlandezi.

Titlul acestei selecții mi-a fost inspirat de o culegere de proză scurtă de David Marcus, intitulată Who Ever Heard of an Irish Jew? Cu experiența mea unică de „ascultător” al evreilor în vechiul cimitir și după atîtea întîlniri cu membri ai comunității evreiești, m-am gîndit că ar fi potrivit ca titlul acestei cărți să fie Am auzit un evreu irlandez.  

Dennis Greig de la Editura Lapwing Publications manifestă același interes față de evreii irlandezi și, în consecință, a publicat poeziile și proza lui Gerry McDonnell în mai multe volume, din care am făcut selecția ce urmează.

Pentru mine a fost o călătorie fascinantă prin comunitatea evreilor irlandezi. Și, o spun cu mare bucurie, această fascinație e mai vie ca oricînd. (Autorul)

„Toate motivele romantismului european se află în Mihai Eminescu și în poezia lui, care e un întreg univers de idei și imagini, unitar, personal, deși toate ideile și motivele au circulat înaintea lui în aproape un secol de preromantism și romantism."  Zoe Dumitrescu-Bușulenga

 „Goga a creat un univers artistic atat de autentic si de original, cu un stil atat de propriu si de distinct, incat ramai vreme indelungata obsedat si vrajit de gandurile si sentimentele noi, de peisajul social inedit, de timbrul fascinant, de culorile vii si naturale ca ale curcubeului. Dinamic si aprins de cele mai multe ori, versul lui Goga are alte dati o sobrietate clasica, o voita saracie de culoare si sonuri, ramanand maret in simplitatea lui ca stancile muntilor.” (Ion Dodu Balan)

Rita Chirian s-a născut în 1982.
A publicat volumele de poezie Sevraj (2006), poker face (2010) și Asperger (2012).
Este redactor al revistelor „Euphorion” și „Poesis internațional”. Trăiește la Sibiu.

„Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice», iar dramele mele – «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednică de luat în râs. Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs. Am încercat, în Victimele datoriei, să înec comicul în tragic.
Amedeu e, înainte de toate, drama cuplului. O dramă realistă, dar tratată cu mijloace neobișnuite, cu elemente insolite, precum acest personaj monstruos care, aflat între două personaje, e întruchiparea unui duh neînduplecat: neputința lor de a iubi provoacă, fără îndoială, un soi de pasivitate latentă.
Tabloul ar putea fi o poveste cu zâne și cu bătrâne vrăjitoare. Poate fi o ilustrare a miracolelor științei medicale (succese ale tratamentelor de întinerire, de grefe, implantări de organe și membre care lipsesc etc.) și ale chirurgiei estetice. Dacă e altceva, spectatorii își vor da seama. Comicul nu e bun decât dacă e îngroșat; trag nădejde că e așa. Și comicul nu e comic decât dacă e puțin înspăimântător. Al meu este oare așa?“ (Eugène IONESCO)

„Faptul că lumea îmi pare absolut ireală naște în mine sentimentul grotescului, al deriziunii. Dar lumea asta prea ușoară, prea goală, poate oprima, sufoca. Obiectele se amestecă, proliferează la nesfârșit invadând totul; refuzul condiției umane îl va conduce, pas cu pas, pe Jacques la supunerea cea mai desăvârșită. El, cel ce refuzase să se cufunde într-o lume decăzută, va sfârși prin a se lăsa prins în capcana existenței, se va mulțumi cu o anume liniște biologică.
Scaunele sosind cu toată viteza, din ce în ce mai repede, constituiau imaginea centrală, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vârtej al vidului. Pe această imagine inițială, pe această primă obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi bătrâni care sunt, ei înșiși, pe buza neantului, care au avut necazuri întreaga lor viață. Însă povestea lor e destinată numai să susțină imaginea inițială, fundamentală, care dă semnificație piesei.“ (Eugène IONESCO)

„Personajele din Cântăreața cheală vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca să critic banalitatea spuselor lor am scris această piesă, nu, deloc. Ceea ce spuneau ele nu mi se părea banal, ci uimitor și extraordinar în cel mai înalt grad.
Să împingi burlescul la extrema lui limită. Ici un ușor bobârnac, o alunecare imperceptibilă, și te regăsești în tragic. E o scamatorie. Trecerea de la burlesc la tragic trebuie să se facă fără ca publicul să-și dea seama. E ceea ce am încercat în Lecția.“ (Eugène IONESCO)

Cele 111 poeme de dragoste scrise de tot atâția scriitori și scriitoare acoperă nu mai puțin de 230 de ani de poezie românească. Cel mai vechi poem datează din anul 1785, iar cel mai nou, din 2015.

Această antologie reflectă o întreagă literatură (poeți clasici și contemporani, celebri și necunoscuți, genii și minori) și totodată oferă nenumărate surprize. Dat fiind conținutul sentimental explicit, recomandăm lectura în intimitatea cuplului; iar pentru o viață publică armonioasă – postarea versurilor preferate pe rețelele sociale! (Marius Chivu & Radu Vancu)

Liviu Ştefan Dunca este născut în 1978 pe plaiurile maramureşene, iar în prezent locuieşte în Cluj-Napoca. Este artist plastic. Pentru el scrisul nu e o meserie, ci mai degrabă o terapie. Doreşte, ca prin scrierile sale, oamenii să se apropie de lucrurile esenţiale şi de Dumnezeu. Povestirile şi baladele din această carte sunt scrise în spiritual satului maramureşan, iar ilustraţiile făcute tot de el încearcă să lărgească orizontul de percepţie al cititorului. Din vremuri străvechi până în zilele noastre, mesajul e acelaşi, boieria şi frăţia sunt provocări prin care trece orice om care caută a fi incoruptibil şi integru. Limbajul folosit sperăm că nu o să încurce, ci mai degrabă o să sensibilizeze cititorii din alte zone ale ţării.

*** Volum cistigator al premiului de debut in poezie Alexandru Musina / 2016

Pre

Stau acasa
si-mi astept diviziunea celulara.
Apropo de asta,
am aflat dintr-o poveste
ca pe craiul serpilor il cheama Divizion
si se tine de cuvant.
Pe urma am fost in excursie cu tramvaiul
si m-am simtit zdruncinata.
Sa stiti ca un om, in viata,
poate fi chiar si demonolog
si nimeni n-are ce sa-i reproseze.
Si trece vremea
si nu ma mai divizez.
Si trece vremea
si ma expandez.

In anul tetracentenarului mondial Shakespeare (comemorarea a patru sute de ani de la moartea Marelui Will), Editura Tracus Arte publica primele trei titluri din ciclul de piese istorice denumite de specialisti „a doua tetralogie istorica", respectiv Richard al II-lea si Henric al IV-lea.

Volumul reuneste, asadar, o selectie de titluri remarcabile, situate la varful creatiei dramatice shakespeariene, piesa-poem Richard al II-lea, stralucita prin limbajul ei metaforic, profunzimea analizei psihologice, filosofice, morale si politice, si cele doua piese in care Shakespeare a explorat ca nimeni altul raporturile dintre putere si opozitie, descinzand totodata in lumea interlopa londoneza, populata de „neimitatul si inimitabilul Falstaff", companionul fascinantului print mostenitor (Hal), care ulterior se va reinventa in ipostaza de monarh intelept si erou.

Ion Muresan s-a nascut pe 9 ianuarie 1955, in localitatea Vultureni, judetul Cluj. A absolvit, in 1981, Facultatea de Istorie si Filosofie „Babes-Bolyai” din Cluj-Napoca. A publicat volumele de poezie: Cartea de iarna (Ed. Cartea Romaneasca, 1981 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Poemul care nu poate fi inteles (Ed. Arhipelag, 1993 – Premiul Uniunii Scriitorilor), cartea Alcool (Ed. Charmides, 2010 – Premiul Uniunii Scriitorilor şi Premiul Academiei Romane). A publicat, de asemenea, volumele Le mouvement sans coeur de l’image (trad. Dumitru Tepeneag, Editions Belin, Paris, 2000) Zugang verboten / Acces interzis (trad. Ernest Wichner, Büroarcrasch, Viena, 2008), The Book of Winter and Other Poems (trad. Adam J. Sorkin si Lidia Vianu, University of Plymouth, 2011). Este prezent in antologii de poezie aparute in Anglia, Franta, Germania, Italia, Serbia, Ungaria etc.
In 2014, i s-a decernat, la Botosani, Premiul National de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia.