Publicistică & Critică & Istorie literară

Raspandite prin arhive in toata Europa, stau desenele celuilalt Kafka. Sau e acelasi? Autoarea acestei carti ne invita pe un drum deosebit, catre imaginile dimpreuna cu care, cel mai probabil, s-au nascut scrieri celebre cum ar i Metamorfoza, Castelul, Procesul; o serie de analize riguroase, care il asaza pe Franz Kafka in contextul Expresionismului. - Cristian Fulas

Vocatia graica a lui Kafka nu este investigata din perspectiva unui interes paralel scriiturii artistice, ci tasnind din interiorul ei. Argumentul autoarei Jacqueline Sudaka Benazeraf ne conduce spre diicila tema privind semiotica si fenomenologia exprimarii. Un studiu original si incitant care se insereaza intr-o cultura a rigorii si elegantei stilistice. - Rodica Ame

În exerciţiul său, criticul autentic are la-ndemînă două modalităţi complementare de a se apropia de o operă: judecata de valoare şi judecata de gust. Pentru bunurile artistice, însă, gusturile „se discută (deşi nu se dispută)” (Luc Ferry). Prin Critica judecăţii de gust, ratificăm axiologic varii texte printr-o serie de lecturi şi interpretări. Prima parte a cărţii este consacrată lui Petre Pandrea, care se manifestă în gazetărie ca un fel de zorbagiu balcanic. Ne-au interesat judecăţile sale de filosofie politică, economie, sociologie politică, filosofia dreptului, dar şi cele asupra omului oltean, situat cumva între perfectul simplu şi perfectul (des)compus. Excursul critic de justificare valorică a fost pliat apoi pe cărţi de filosofie, sociologie, proză sau poezie, chiar de ştiinţe ale comunicării. Dintre autori, îl amintesc pe gînditorul Alexandru Surdu, care, prin filosofia pentadică, vrea şi poate să se situeze într-un raport de ruptură / continuitate cu metafizica lui C. Noica. Eseul cuprinde şi unele pagini de jurnal domestic (Zilele după Iov), o încercare de ispăşire a răului prin pătrunderea cu adevărat a sensului suferinţei.

Stela Popescu a căzut în holul casei sale și s-a lovit la cap, chiar în momentul în care se pregătea să plece de acasă. Actrița avea banii și cheile pregătite pe masă, pentru a le lua în drumul spre ieșire.

Marea artistă a fost găsită întinsă pe jos, într-o baltă de sânge, lovită la cap. Decesul a avut loc într-o miercuri după-amiaza, dar trupul a fost găsit abia joi…

A fost o femeie frumoasă, talentată și nespus de pătimașă. A iubit și a fost iubită incredibil. A făcut lumea să plângă de emoție și să râdă cu lacrimi.

Stela Popescu a fost și este unică. În viață și mult dincolo de ea…

‒     Dosar penal pentru moarte suspect

‒     Un destin marcat de Basarabia și de ciuma roșie sovietică

‒     „Sexul este vital… Nu ştiu dacă am fost înşelată, dar eu am înşelat, cu mare grijă!”

‒     Cine moștenește averea Stelei Popescu

‒     Filmografie, teatru, televiziune, distincții

‒     În loc de Epilog: Andrei Pleșu – „Vot pentru doamna Stela Popescu”; Radu Banciu: „Pică bine plecarea Stelei Popescu” ș.a.m.d.

DESTINE CONTROVERSATE (14 VOLUME)

Marile personalități ale societății și culturii românești, din ultima sută de ani venind până spre contemporaneitate, au avut biografii și cariere care ascund încă multe secrete, dintre care unele pot deranja opinia publică pudibondă. Însă, cu toții, cei care au ținut capul de afiș al vieții publice au  trăit fiecare clipă intens, pătimaș chiar! De aici și încadrarea lor în categoria marilor români cu... DESTINE  CONTROVERSATE!

Dar, chiar dacă unele detalii pot părea șocante și contrazic violent miturile, zdruncinând uneori din temelii soclurile statuilor ridicate în subconștientul colectiv, de ce ne-am (auto)cenzura în continuare, făcându-le, practic, o mare nedreptate acestor oameni cu adevărat fabuloși, pe care nu vom înceta să-i iubim în continuare?

Există interviuri efervescente precum cea mai bună șampanie, dar și din cele încercănate, chinuite, trase de păr. Există interviuri trufașe cu întrebări ameninţătoare, dar și din cele timide ca fetele mari. În fine, există interviuri care pornesc abrupt și se încheie tăios, dar și din cele care încep cu adevărat abia la final, în pragul ușii, cu reportofonul pe off.

Sunt interviuri care schimbă vieţi, sunt altele pe lângă care treci neschimbat. Și doar unele, cu mult mai puţine ca număr, ies din rând, oprind fulgerător timpul în loc.

Sunt acele întâlniri care aduc binișor cu îndrăgostirea. Le trăiești pe repede-nainte, te umplu de bucurie și, aproape pe nesimţite, te lasă mult mai mult decât ești. Astea sunt și cele pe care am ales să le public în cartea pe care o ţineţi în mâini. DIA RADU

Frumuseţea este un dar minunat. Iar când e însoţită și de talent, poţi spune că pe uliţa ta a răsărit soarele. Dia Radu l-a capturat. Așa se explică lumina pe care o aprinde în paginile Formulei As, aura ei imposibil de confundat. Urmăriţi-o! În raniţa ei se ascunde bastonul de mareșal. SÂNZIANA POP 

Există nenumărate stiluri de a realiza interviuri, plus cel purtând marca Dia Radu. Din întrebările ei emană întotdeauna un fel de încredere generoasă în om, dar și o dorinţă ghidușă de a răscoli în contradicţiile fiinţei umane. În faţa ei, fiecare fiinţă devine o poveste interesantă, Dia Radu știind și că nu chiar orice merită povestit. MATEI VIȘNIEC

Dia Radu are nu doar harul de a pune întrebări care scot la lumină frumuseţea lăuntrică a interlocutorilor ei, ci și talentul de a-i asculta cu adevărat, intrând în tainică rezonanţă cu fiecare. Asistăm în aceste dialoguri la o nemaiîntâlnită comuniune, la o scrutare reciprocă adâncă și directă, care culminează fascinant cu o dublă mărturisire de sine. MONICA PILLAT

Cartea aceasta nu-si propune sa ofere raspunsuri sau sa reia, sintetic si pasiv, in genul manualelor, raspunsurile altora la intrebarile pe care literatura le provoaca. E pledoaria mea pentru capacitatea teoriei literare de a oferi cai de acces in lumile posibile ce iau nastere, prin intermediul limbajului, la intersectia vietii reale cu fictiunea. Si este, totodata, o incercare de a «imblinzi» teoria, situind-o in raport cu lumea si cu perceptia asupra lumii, pe care fiecare autor in parte o proiecteaza in opera lui. Mi-a stat alaturi, in acest demers, copilul care am fost si care, in pofida trecerii anilor, ma insoteste inca pretutindeni. - Carmen Musat

Seria de autor dedicata scriitorului Gheorghe Craciun reuneste atit lucrari de proza, eseistica, publicistica, teorie si critica literara deja consacrate, cit si volume inedite, ramase in manuscris in arhiva sa.
In seria de autor au aparut pina acum: Acte originale/Copii legalizate (variatiuni pe o tema  in contralumina), Mecanica fluidului (Culegere de lectii introductive, cu exemple, definitii, intrebari si 36 de figuri incluse in text), Compunere cu paralele inegale, Scriitorul si Puterea sau despre puterea scriitorului (editie revizuita a volumelor de publicistica Cu garda deschisa si Reducerea la scara, care contine si multe texte nepublicate anterior intr-un volum), Doi intr-o carte (fara a-l mai socoti pe autorul ei). Fragmente cu Radu Petrescu si Mircea Nedelciu si Imagini, litere si documente de calatorie (inedit). Acestora li se vor adauga romanele Frumoasa fara corp si Pupa russa, cartile de eseuri In cautarea referintei si Teatru de operatiuni, dar si citeva lucrari nepublicate pina acum (Lentila sferica, Operatii pe carti deschise, Mono-stereo). Seria va fi completata cu Trupul stie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000), la care se vor adauga volume de poezie si proza inedite, precum si corespondenta si interviurile lui Gheorghe Craciun.

„Punctul de vedere pe care il propun aici e unul implacabil conditionat de propria noastra actualitate. A aparut in cimpul limbajului poetic al ultimei jumatati a secolului XX o evidenta dimensiune antilirica (sau enuntiativa, cum au numit-o Wellek si Warren), dimensiune nici astazi consumata, afirmata programatic si atit de imperativ, ca ea ne obliga sa o consideram expresia unei mentalitati poetice avindu-si deja o mai lunga traditie si sa vorbim chiar si retroactiv, mergind pina la miscarea romantica, despre o poezie tranzitiva.” (Gheorghe Craciun)

„Una dintre cele mai solide si innoitoare carti scrise la noi in ultimele decenii.” (Mircea Martin) 

„Aisbergul poeziei moderne este aici pentru a ne demonstra plenar, ba chiar, as indrazni sa spun, coplesitor, ca principala contributie teoretica a uneia dintre cele mai redutabile inteligente analitice si creative ale generatiei ’80 este dedicata integral eliberarii gindirii noastre despre poezie, despre marea poezie care a marcat secolul al XX-lea, de obsesia abstractului, absconsului si abstrusului.” (Caius Dobrescu)

In perioada 1991-1997, Radu Cosasu a pus sub lupa, cu mult humor si insufletire, evenimentele saptaminale din sportul-rege, in editorialele pentru Fotbal plus, reunite in acest volum. Nasterea, dar si inceputul decaderii Generatiei de Aur, fantasticul World Cup ’94, tristul Euro ’96 si incercarile, mai mult sau mai putin onorabile, ale echipelor de club romanesti de a ajunge alaturi de gigantii Europei – toate se gasesc intre copertele acestei carti. Fresca a unor ani cu suisuri si coborisuri pentru microbisti, care ne arata ca putem sa ne bucuram deopotriva de micile si marile victorii, Fotbal plus ai mei si ai nostri este o colectie de povestiri memorabile, de un rafinament si o calitate literara fermecatoare.

Dupa spusele unor psihologi de talie mondiala, curiozitatea ar fi la fel de importanta ca gimnastica de dimineata in mentinerea sanatatii si a puterii de a trai pina la adinci batrineti, fireste, daca acestea fac parte din obiectivele vietii dumneavoastra. Un scriitor american cum n-au fost doi, ajuns intreg si voinic la virsta de 80 de ani, socotea si el ca fara un puternic sentiment de curiozitate – de pilda, a citi in fiecare dimineata ziarele, a urmari cu placere orice fundulet frumusel de domnisoara – n-ar fi rezistat in acest maraton numit, pentru citiva initiati, existenta. Imi plac aceste idei si ma supun lor; daca ma indemn mai greu sa fac gimnastica in zorii zilei, recuperez prin numeroase exercitii de curiozitate. Am norocul ca ma pricep putintel la fotbal. Fotbalul e un izvor permanent de tarie, taria aceea care face ca omul cel mai inteligent sa poata spune ca un copil prostut: "Mor de curiozitate". - Radu Cosasu

"Acest volum reunește patruzeci și una de conversații ale lui Virgil Nemoianu, realizate între 1990 și 2017, cu români din mai multe generații. Două dintre discuții au devenit cărți, celelalte au apărut anterior în periodice și volume. Avem astfel o radiografie culturală, intelectuală, ideologică, politică și istorică – deopotrivă dialogică (Bahtin) și dialectică (Hegel) – a României și a lumii. Dar și a interlocutorilor înșiși, a mediilor din care vin, a orizonturilor spre care tind." - Sorin Antohi

"Am fost obișnuiți să facem o distincție casantă între cei din țară și cei din afara României. Profesorul Virgil Nemoianu ne-a demonstrat că a fi geografic departe de țară nu exclude posibilitatea participării intense la viața culturală românească. Cu un deosebit interes urmăresc articolele pe care le publică […]. Traducerea în limba română a cărților sale fundamentale […] s-a dovedit a fi benefică pentru viața noastră culturală, lucrările respective au avut un impact impresionant, au impus un nivel superior de abordare a faptelor de cultură [...]. De un mare folos este și publicarea cărții România noastră [...], în care anvergura intelectuală a lui [Nemoianu] apare clar, cu deschidere spre toate orizonturile, fie ele literare, filosofice, istorice, politice sau religioase [...]. O carte în care problemele, de ieri și de azi, ale României sunt discutate într-un spirit critic deschis controversei." - Solomon Marcus

"[…] în cărțile lui Nemoianu publicate în America, România și cultura ei sunt mereu prezente pe plan de egalitate cu celelalte culturi europene. Opera lui e în același timp cea a unei personalități de suprafață internațională și a cuiva care, deși trăiește în capitala Americii, a rămas întotdeauna profund legat de țara în care s-a născut." - Toma Pavel

"Volumul de față reprezintă o parte numai, dar poate importantă, din activitățile mele laterale. Cum acest „lateral” revine obsesiv în scrisul și gândirea mea, poate că cititorii și cititoarele vor privi volumul cu anume interes. [...] Suita de interviuri este poate lucrul cel mai interesant. De ce? Fiindcă schițează un proces de evoluție intelectuală, fiindcă arată schimbări, pași înainte și modificări, fiindcă permite celor interesați să vadă cum a crescut și s-a schimbat în curs de două decenii și jumătate o minte, să-i zicem, harnică sau curioasă. Deci nu bucățile separate contează, ci scurgerea lor, de la an la an." - Virgil Nemoianu

"Întreaga operă de critic, de comparatist și de filosof al culturii a lui Virgil Nemoianu – și cu deosebire cele două sinteze, O teorie a secundarului, Imperfecțiune și înfrângere, cuprinse în volumul de față – se constituie ca o mărturie elocventă a faptului că autorul lor nu s-a stabilit în Statele Unite spre a se înrola cu entuziasm mimetic în mișcările intelectuale și politice la modă acolo. Cu o formație solidă, construită chiar în România comunistă, unde un „ethos al învățării” funcționa, totuși, în pofida restricțiilor ideologiei unice, formație pe care n-a făcut decât s-o fortifice și s-o lărgească în excelent-dotatele biblioteci ale Occidentului, Virgil Nemoianu n-a ezitat să-și manifeste, în țara de adopție, propriile opțiuni și să-și decupeze propriile teme, impunându-se în académia americană ca un profesor eminent și ca un autor de referință. Spre deosebire de alții, el și-a asumat apartenența românească și pe aceea central-europeană, transformându-le pe amândouă în surse de inspirație și în moduri specifice de articulare între biografie și operă. Teoria „secundarului” ilustrează și sublimează o întreagă tradiție morală și artistică. Relația intimă stabilită de Virgil Nemoianu între slăbiciune, înfrângere și pierdere, pe de-o parte, și literatură ca „știință a regresivului”, pe de altă parte, ne spune ceva esențial despre concepția sa referitoare la rolul înalt-compensator al umanismului, ca și despre felul propriu, – decent, moderat, dar eficient și puternic – de a-și afirma originalitatea." - Mircea Martin

"Virgil Nemoianu își sprijină argumentele cu o bogăție de exemple istorice și cu vastă erudiție. Cartea sa e provocatoare și polemică în cel mai bun sens al cuvântului… [El] își pune gândirea în slujba marii tradiții liberale europene, reprezentată de Tocqueville, Guizot și Max Weber, printre alții. Pledoaria elocventă pentru jocul liber al energiilor creatoare, pentru descentralizare și pluralism, pentru o dialectică „locală” (iar nu una centralizantă sau totalizatoare) – iată, fără îndoială, lucrurile pe care cititorul le va găsi cu adevărat stimulatoare în argumentarea lui Nemoianu." - Mihai Spăriosu

"Cartea de faţă [O teorie a secundarului] pune în discuţie relaţia dintre evoluţia socio-istorică şi literatură, din punct de vedere teoretic şi tipologic. Prima parte este dedicată constatării că, în general, operele literare majore şi marii scriitori par conservatori, ba chiar reacţionari. Observaţia este exemplificată punând în relaţie autorii respectivi cu tendinţele şi poziţiile istoriceşte progresiste, fie din vremea lor, fie din perioadele ulterioare. (…) A doua parte a cărţii conţine mai multe capitole care demonstrează în ce fel activităţile culturale în general (şi cele literare, în particular) modelează sau influenţează centralul sau principalul în istorie. (…) O a treia secţiune investighează rolul dialectic jucat de literatură în istorie, printr-o analiză a caracterului indirect şi a imperfecţiunii. (…) Studiul meu se doreşte, aşadar, o explorare a secundarului, o teoretizare în jurul secundarului, dar şi o celebrare a secundarului.

[Imperfecțiune și înfrângere] Primul capitol va aborda câteva consideraţii generale cu privire la modul de funcţionare a filosofiei istoriei. (…) Următoarele două capitole ilustrează cazuri particulare şi sunt menite să servească drept exemple concrete ale temei generale. Astfel, în capitolul al treilea mă voi referi la relaţia dintre scrierile istorice şi scrierile literare, rezervând un anumit spaţiu şi utopiei, dar şi soluţiilor politice intermediare. (…) În mod similar, cel de-al patrulea capitol va încerca să ofere o ilustrare concretă a argumentelor invocate în secţiunile precedente. Europa Centrală este prezentată ca o zonă istorico-geografică individualizată, printre altele, de un „etos” al instruirii. (…) Cel de-al cincilea capitol va trasa câteva concluzii, enumerând totodată unele motive pentru care literatura a fost, de regulă, privită cu suspiciune, în nenumărate contexte socio-istorice, fiind adesea supusă persecuţiilor fără drept de apel – nu doar în trecut, ci şi în prezent." - Virgil Nemoianu

„S-a întâmplat, acum vreo trei ani, să mă trezesc aşa, dintr-odată, cu spusele lui Prospero pe buze: Şi-un gând din trei să-ndrept către mormânt. Gândul a căzut din senin, abia apoi m-am dus la text și-am constatat că ţinusem bine minte. A fost un semn şi pentru altceva: mă obseda întrebarea (cu calm însă) de ce au venit versurile astea în capul meu? Până când mi-a venit explicaţia «secretă» și cred că am înţeles mesajul subconştientului: era dorinţa, uitată de mult, rătăcită prin cine ştie ce ungher al sufletului, să scriu nişte texte despre… Shakespeare.“ (GELU IONESCU)

Ilustraţia copertei: Edwin Austin Abbey, King Lear, actul I, scena 1 (detaliu)

„Eugène Ionesco a fost confruntat, încă din adolescenţă, cu o dilemă identitară – de natură familială, etnică, lingvistică şi, desigur, culturală (inclusiv literară, confesională şi politică) – transformată, curând, într-un conflict interior… Tânărul care se simţea exilat în România sa natală urma să-şi regăsească patria adevărată, spirituală, adică Franţa, şi cultura franceză, după o odisee de traumatisme «iniţiatice» care avea să dureze, intelectual vorbind, multă vreme…
Devenind francez, Ionesco se simte liber să abordeze acele «probleme esenţiale» aşa cum le concepe el, ca ridicole şi tragice în acelaşi timp, începând cu aceea a limbajului şi sfârşind cu aceea a scandalului morţii. Suntem, spune el, esenţial comici: tragedia noastră existenţială vine tocmai de aici. În cultura franceză, lipsit de complexe, el descoperă că explorarea subiectivităţii sale celei mai profunde poate fi un mod de comunicare cu ceilalţi, cu singurătatea lor, cu neliniştile şi obsesiile lor; descoperă, cu alte cuvinte, că «fiecare e universal».“ (MATEI CĂLINESCU)

Cit de tragica e pierderea definitiva a unui manuscris? Dar daca autorul manuscrisului pierdut a scris alte opere de o valoare inestimabila? De la Aristotel la Hemingway exista o intreaga istorie a manuscriselor definitiv disparute, despre care se crede ca ar fi putut revolutiona literatura, filosofia, matematica sau fizica. Fie ca a fost vorba despre accidente tragice, precum mistuirea Bibliotecii din Alexandria, despre moartea autorului, cum s-a intimplat cu I.L. Caragiale, care se pare ca n-a mai reusit sa termine o presupusa drama istorica, sau despre interventii exterioare, precum valiza de manuscrise pe care Gao Xingjian ar fi fost constrins sa o arda, toate cartile ce nu au mai ajuns la generatiile urmatoare reprezinta lacune cu neputinta de acoperit. Istoria lacunelor analizeaza citeva dintre aceste pierderi si impactul lor asupra cursului istoric al civilizatiei, mereu pornind de la intrebarea „Ce ar fi fost daca...?”.

„Fiecare are un Mateiu Caragiale al său. Al lui Cosmin Ciotloş e format din detalii puse sub lupă. Mărite astfel, fraze, nume, întâmplări mărunte, trecute îndeobşte cu vederea, îşi dezvăluie sensuri şi implicaţii neaşteptate. De altminteri, titlul, Elementar, dragul meu Rache, trimite la celebra formulă pe care Sherlock Holmes i-o spune doctorului Watson. Cartea este aşezată sub figura tutelară a detectivului matein din Sub pecetea tainei, Conu Rache, dar şi adresată ludic acestui personaj, cu care autorul pare că vrea să se ia la întrecere.
Proaspete şi în acelaşi timp sprijinite de o cultură literară solidă, teoriile critice ale lui Cosmin Ciotloş (maniacal atent, la fel ca autorul de care se ocupă şi de la care se contaminează) sunt ca paginile de sfârşit ale unui roman poliţist: detectivul reia lucrurile ştiute de toată lumea şi le luminează în aşa fel încât să reiasă mai mult şi altceva din ele. Desigur, sub acest joc se vădeşte o pasiune nedisimulată a criticului pentru literatura de vârf, din care face parte şi opera mateină.
Un debut care, nu mă îndoiesc, va fi urmat de alte cărţi la fel de pline de surprize.“ (Ioana Pârvulescu)

Un fascinant dialog între un laureat Nobel și o psihoterapeută despre nevoia umană de a imagina povești.

Lucrând de unul singur, scriitorul este singurul responsabil pentru povestea pe care o spune. Pe de altă parte, terapeutul colaborează cu pacientul, ajutându-l să-și spună povestea vieții. Ce fel de adevăr încearcă să reveleze poveștile create de pacient și terapeut: adevărul obiectiv sau cel subiectiv și schimbător al amintirilor explorate și retrăite în siguranța oferită de relația terapeutică?

Plecând de la operele unor mari scriitori ca Dostoievski sau Cervantes sau de la importanți psihanaliști precum Freud sau Melanie Klein, dialogul pe care îl poartă J.M. Coetzee și Arabella Kurtz ne oferă o înțelegere profundă asupra poveștilor pe care le spunem despre viețile noastre.

J.M. Coetzee este un celebru romancier, eseist, lingvist și traducător, născut în Africa de Sud. A fost primul autor care a primit de două ori Booker Prize, iar în 2003 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

Arabella Kurtz este specialistă în psihologie clinică și practică psihoterapie psihanalitică la Tavistock Clinic. În prezent, este profesor emerit la Universitatea din Leicester.

„Scriitoare ea însăși, avînd la activ cîteva volume de versuri și un mic roman istoric, Flavia Teoc știe cum să fie concludentă fără a plictisi și cum să fie clară fără a coborî nivelul discursului. Așa încît, în rezumat, e un studiu foarte serios care se citește cu plăcerea debutonată a cărților de popularizare.

Dar ce aduce esențial această carte? Aș spune că un efect de perspectivă. Flavia Teoc reconstituie adîncimile acolo unde simpla descriere gramaticală ne oferă numai două dimensiuni. Asimilate în logica unei arte a asocierilor, metaforele kenning pot lăsa impresia unor șarade abile. Or, o asemenea reprezentare exclusiv formală a lor nu e numai neofertantă: e de-a dreptul greșită. În realitate, sub fiecare imagine frapantă produsă de scalzi se găsește un etimon care pune în contact o mentalitate cu un set de narațiuni legitimatoare. Nu spun numaidecît mituri. Important e liantul dintre condensarea materială a imaginii și arborescența „comentariului“ care-o premerge. „Mărul“, de exemplu, ca echivalent al inimii, decurge la rîndul lui dintr-un alt kenning, „comoara lui Tjazi“ a cărui istorie e cum nu se poate mai complicată: îi implică pe Odin, pe Loki și pe Hœnir, șantajați de uriașul Tjazi să-i aducă merele zeiței Idunn. Păcăliți și privați de fructele magice, a căror putere n-o cunoșteau, zeii trăiesc experiența timpului, îmbătrînind și pierzîndu-și puterile. În fine. Și aici, și-n restul cazuisticii din carte (ordonată tematic), concluzia e aceeași: limbajul poeziei scaldice are morfologia unui continuu dialog cu o uriașă poveste dispusă freatic tocmai în afara limbajului. " Cosmin Ciotloș

A asculta bine muzica nu poate sa se faca decat in ascultarea propriei sale taceri. A fi in masura de a asculta tacerea este experienta suprema pe care ne-o ofera cu generozitate muzica. Ea ne face sa accedem astfel la acel loc sublim, unde domnesc bucuria, frumusetea si iubirea. Pentru ca este o disciplina superioara, cu aspiratii elevate, asta nu inseamna ca trebuie sa facem din ea valoarea suprema. Sunt convinsa de toate aceste lucruri, si pentru a le face cunoscute, m-am angajat sa scriu aceste pagini, cu entuziasm si umilitate. Chiar daca muzica nu este un scop in sine, ea este, cred eu, o cale privilegiata, o scara de lumina care ne permite sa accedem la adevaratele valori ale vietii, acelea care il fac pe om demn de Dumnezeu.

Un elogiu pasionat adus muzicii, un cantec al emotiei. Chiar mai mult decat atat, un mijloc de cunoastere: micile si marile secrete ale sunetului, o culegere de adagii ale marilor compozitori reuniti intr-un „portret de familie", sfaturi de initiere in muzica... in sfarsit, o filosofie a vietii! 
De-a lungul unui drum care ne conduce de la originile muzicii pana la marturisirile cele mai autentice ale interpretului, muzica clasica isi regaseste tineretea, iar toti marii muzicieni ne descopera o umanitate deseori tulburatoare.
Pentru autor, muzica merge dincolo de cuvinte: ea este calea unei desavansiri accesibile tuturor, semn al unei dimensiuni superioare a existentei. 
Construita precum o sonata in patru parti, aceasta calatorie „in inima fascinatiei" nu seamana cu nimic altceva: instructiva si accesibila, emotionanta si profunda, ea reda frumusetea misterioasa a muzicii prin intermediul geniului pianului. 
Aici, cartea vorbeste ca un oratoriu, lasand cuvantul poetilor, muzicienilor si ganditorilor din toate timpurile, intr-un entuziasm comunicativ. 
Inca de la primii pasi in muzica, Elizabeth Sombart a fost apreciata de catre Arthur Rubinstein: „Un mare talent, o mare sensibilitate". Concertista si profesoara in egala masura, ea a inregistrat 51 de piese clasice, de la Bach la Bartok (BMG), baza a unei serii de emisiuni pe France 3 — „Confidente pentru pian" care ne reveleaza o artista fascinanta, o vocatie absoluta. 

Prin aceasta carte si printr-o serie de recitaluri si conferinte, Elizabeth Sombart este prezenta si in Romania, tara de care este legata prin originea bunicii sale si prin Maestrul Sergiu Celibidache, alaturi de care a studiat timp de zece ani. 

Hans Ulrich Obrist este curator, critic si istoric de arta. Incepand cu 2006, el este directorul artistic al Galeriei Serpentine din Londra. A creat The Interview Project si este autorul lucrarilor Ways of Curating si Ai Weiwei Speaks. De asemenea, este coeditor al revistei Cahiers d’art.

    Fragment din volum:

Umberto Eco si-a publicat primul roman, Numele trandafirului, cind avea aproape cincizeci de ani. Dupa mai bine de doua decenii, Confesiunile ofera o retrospectiva a activitatii sale de romancier si prezinta modul in care isi construieste operele, de la alegerea perioadei si a locului in care plaseaza actiunea pina la „asamblarea” imaginilor si a episoadelor. In imbinarea de real si imaginar sint prinsi si cei aflati in afara acestor lumi inventate. De ce ne impresioneaza lacrimile unui personaj? In ce masura Anna Karenina, Gregor Samsa si Leopold Bloom „exista”? Eco face o subtila analiza a operei literare, surprinzindu-ne din nou cu teoriile sale despre arta fictiunii, placerea lecturii si puterea cuvintelor.
 
Scrierea de la stinga la dreapta • Ce este scrierea creativa? • Dubla codificare • Autor, text si interpreti • Citeva remarci despre personajele de fictiune • Ontologie versus semiotica • Liste personale • Definirea prin lista de proprietati versus definirea prin esenta

În esenţă, centrul de greutate al lucrării cade pe tipologia personajului feminin din operele unor importanţi autori români, de ambe sexe, majoritatea din perioada interbelică.

În introducere d-na Laura Ududec defineşte conceptele feminitate şi feminism, care vor constitui instrumentele de lucru în elaborarea discursului său critic. Pentru noţiunea de feminitate se apelează la surse diverse, venind dinspre psihologie, psihanaliză, simbolistică, antropologia imaginarului: Simone de Beauvoir, Michel Foucault, Gustav Jung, Gilbert Durand, Gaston Bachelard ş. a.

Contribuţia personală a d-nei Laura Ududec se manifestă mai pregnant în capitolul consacrat simbolisticii feminine, unde sunt analizate unele mărci ale feminităţii, precum ambientalul specific, oglinda şi marea. În special, observaţiile despre ambientalul feminin surprind cu fineţe relaţia femeii cu spaţiile interioare, ale intimităţii sau socializării mondene (camera, budoarul, salonul) precum şi evoluţia femeii spre emancipare având drept consecinţă şi dobândirea unui spaţiu propriu (acea cameră separată despre care vorbea Virginia Woolf).

Este vorba, in aceste din urma texte, despre doua dintre ranile adanci ale educatiei in Romania zilelor noastre: precaritatea motivatiei pentru studiu in invatamantul preuniversitar, respectiv, in invatamantul superior, „reprofilarea” universitarului, de la un ins iubitor de libertate si adevar, la un aspirant catre eficienta si putere.

Prin ceea ce a afirmat Solomon Marcus cu diverse prilejuri si, nu in ultimul rand, prin felul in care si-a implinit existenta ca pe „un drum al aventurii”, ca pe o neistovita cautare, e limpede ca niciunul dintre cele doua fenomene nu l-a lasat indiferent. Liviu Papadima

  "In ansamblu, cred si sper ca cititorii si cititoarele vor deslusi o anume moderatie si cumpatare, urmele unui echilibru calm pe care l-am cautat toata viata si pe care l-am gasit cel mai bine (socot) in Biblie si in clasicii greco-romani, iar printre scriitorii mai recenti in Leibniz si in Goethe. Contradictii launtrice? Fara indoiala! Nu sunt totdeauna de acord cu mine insumi (motiv de bucurie pentru mine) dar, normal, nu sunt totdeauna de acord nici cu ceilalti. [...] In ansamblu ma gasesc de partea unui mod de filozofie istorica in care pluralismul supra-determinarii (al cauzelor multiple) alcatuieste o morfologie culturala, un joc dialectic al valorilor religioase si econornice, intelectuale si politice, sociale si culturale, toate laolalta infruntandu-se dar si colaborand, in prin acest joc constituindu-se viata indivizilor, ca si viata grupurilor. Aceasta e, fireste, insasi realitatea, dupa cum o pot eu intelege. lar in acest sens, libertatea creste dintr-o potolita acceptare si ponderata evolutie a traditiei, dupa cum la randul ei traditia nu poate fi conceputa ca rigida obligatie, ci numai ca un exercitiu al libertatii." (Virgil Nemoianu)
     Fragment din volum:

  "[...] Doinas se numara printre putinii autori romani care intruchipeaza o autentica si vitala continuitate istorica intre 1938 sau 1947  si 1989 sau 1991, o punte unificatoare. Nu pot sa nu cred ca acest potential de semnificatie cultural-istorica nationala,  acest potential de armonizare, de restaurare, de vindecare in fond, nu a fost perceput, intr-un fel mai limpede sa mai vag, de catre foarte multi.
    Intr-adevar daca valoarea oricarui poet consta in a imbogatii, prin inventie, perceptia nuantata a realului de catre comunitatea lingvistica in care s-a nascut si traieste, de a spori, prin explorare, cunoasterea adancurilor psihice, [...] de a conserva si ingriji auto-identificarile omului, [...] atunci rolul unui poet ca Doinas va fi recunoscut imediat ca fiind dintre cele mai importante." (Virgil Nemoianu) 
     Fragment din volum:

Există în toate culturile o zonă de umbră, puţin cunoscută marelui public şi chiar specialiştilor, în care se plasează o categorie de documente, de scrieri greu de definit: pentru unii, cheie secretă a unor episoade oculte, încă neelucidate; pentru alţii, un fel de rebut al istoriei, texte care nu sunt ceea ce par sau au vrut să pară. La prima vedere, ele sunt doar compuneri apocrife, falsuri, „mistificări“. Ar fi deci texte cărora cititorul nu le poate acorda nicio încredere pentru că fie nu au fost scrise de persoana căreia i se atribuie, fie nu-i aparţin epocii de la care se reclamă, fie conţin un alt element care alterează şi astfel anulează statutul invocat de regulă în titlu sau pe ceea ce se numeşte „foaia de titlu“ a operei, tipărite sau manuscrise, sau caracterul său legal, dacă este vorba de un document oarecare. Mircea Anghelescu

Așa își începe profesorul universitar Mircea Anghelescu, unul dintre cei mai substanțiali istorici literari ai noștri, cartea care a încântat multă lume și pe care ar trebui s-o citească nu numai specialiștii, cel puțin pentru câteva motive esențiale: pulsează de informație rară, e foarte instructivă și e foarte bine scrisă. Prima ediție a apărut în 2008.

Mircea Anghelescu este profesor emerit al Facultății de Litere de la Universitatea din București, a fost paleograf la Secția de manuscrise a actualei Biblioteci Naționale, cercetător științific principal și director cu delegație (1991-1994) al Institutului de istorie și teorie literară „G. Călinescu” al Academiei Române, vicepreședinte al Fundației Culturale Române (1994-2003) și președinte al Asociației de literatură generală și comparată din România (2009-2011). A publicat 16 volume de istorie literară, pentru unele dintre ele a fost premiat.

Cartea despre care vorbim este esențială pentru înțelegerea mentalității scriitorilor și a destinului unor scrieri literare. Își propune să prezinte cele mai interesante cazuri de ”mistificări”, dar și ”spațiul psihologic al falsului ca ficțiune și al motivațiilor sale”. Subiectele sunt foarte diverse, mai toate pornind de la întrebări. De pildă: Cât de autentic este jurnalul lui Dinicu Golescu? Cine este autorul adevărat la ”Cântării României”? Cum a apărut ”Testamentul lui Ștefan cel Mare”? Cine a fost Adrian Corbul care semnează în Franța Adrien Le Corbeau și e premiat de Academia franceză? (Un pretins jurnal al uneia dintre prietenele lui Guy de Maupassant, dar scris de Claude-Rodolphe Bernhaut, alias Adrien le Corbeau, alias Adrian Corbu, alias Radu Baltag, alias Rudolph Bernhaut, scriitor roman-evreu originar din Turnu Severin sau din Bolintin, jurna­l care s-a bucurat de o mare autoritate până prin anul 2000, când misti­ficarea a fost dezva­luită de un cercetător francez) ș.a. Mircea Anghelescu se mai ocupă de parodia ca distopie în ”Țiganiada”, de ”afacerea Caion”, de identi­tatea poetului A. Mirea (rezultat din colabo­rarea lui Dimitrie Anghel cu Șt. O. Iosif) și de multe altele.

”Mistificațiile de toate felurile participă nemijlocit la conturarea și la limpezirea lumii literare într-un moment anumit, pentru că nu sunt simple rebuturi (...) Dimpotrivă, ele dețin o semnificație ce trebuie descifrată.” Ceea ce face această carte care ne demonstrează că și mistificările în literatură pot fi urmărite cu un interes egal cu al mistificărilor în pictură. O carte erudită, care se citește ca un roman, cu pasiune.

   Volumul 5 al Scrierilor lui C.D. Zeletin, subintitulat Principesa Elena Bibescu, marea pianista, nascuta Kostaki Epureanu, si inceputurile carierei pariziene a lui George Enescu, prezinta intreaga viata a principesei Elena Bibescu, marea pianista care l-a lansat pe George Enescu la Paris. Principesa a intretinut la Paris, vreme de peste un sfert de veac, un salon artistic in care se intalneau marii artisti ai lumii. La 17 ani, George Enescu si-a facut intrarea printr-un prim concert in salonul principesei, care a intuit geniul acestuia. Acesta i-a fost etern recunoscator pentru tot sprijinul acordat, considerand-o ca pe o a doua mama, dedicandu-i din operele sale. Elena Bibescu a murit la varsta de 47 de ani, lasand in urma sa, in ciuda talentului si a faptelor sale, foarte putine detalii legate de existenta sa.
    Volumul 5 este impartit in doua carti: prima carte are 713 pagini, iar cea de-a doua carte are 839 pagini.

    "Cartea aceasta e opera de evlavie fata de amintirea unei mari artiste de altadata, virtuoz al pianului, iubitoare a neamului ei. Arta i s-a risipit pentru totdeauna in eter, pe atunci tehnicile discografice aflandu-se abia la inceputul lor... Ideea cercetarii vietii ei scurte, stralucitoare si tragice mi-a incoltit inca din episodul barladean al adolescentei mele. Era un legamant, indeplinit insa, dupa cum se vede, mult mai tarziu. A fost, asadar, o fagaduinta spontana – un voeu, cum bine spun francezii – a unui tanar. Nu-i fusese nici sugerata, nici ceruta de cineva. In mod obisnuit, platim in viata datoriile contractate de maturii ce suntem, obositi ai carturariei, consumati in impliniri sau in esecuri, harsiti in bolovanisurile vietii ori sleiti de felurite extaze. De data aceasta insa, eu ma achit nu fata de adultul incheiat ce sunt, ci fata de ramasita sacra a copilului din el, care asteapta inainte de a calatori nu se stie unde... Sper ca aceasta carte sa trezeasca amintirea unei artiste care a strabatut cerul vietii ca un fulger: nu l-a inregistrat argintul prea multor pelicule, acul niciunui fonograf, penita niciunei sarguinte erudite. A ramas o abstractie." - C.D. Zeletin

Romania
este o emotie care ne-a fost insamantata in suflete 
atunci cand descopeream lumea 
si care s-a slefuit incet, ca o perla, 
din suferinte, tristeti si bucurii. 
Din spaima de lume 
si din bucuria de a descoperi prietenia sau solidaritatea. 

Romania
este un alt nume pe care il dam noi unui loc din univers 
unde am cunoscut iubirea, zambetul mamei 
sau glasul bland al invatatoarei noastre. 
Nu putem fugi de acel loc 
pentru ca se afla in inimile noastre, 
fie ca stim, 
fie ca nu mai stim.


    Fragment din volumul "O Romanie interioara" de Vasile Sebastian Dancu:

    “Propaganda a murit! Televizorul doar minte

    Propaganda a revenit destul de des in declaratiile politicienilor din ultima vreme. Recent, Victor Ponta le-a spus ministrilor intr-o sedinta, la debut, cand stia sigur ca se inregistreaza: „Va rog pe toti sa demontati propaganda fascista a PDL, ca numai fascistii si comunistii rescriau istoria."
    De partea cealalta, Tismaneanu l-a etichetat pe Ponta ca „neghiob" pentru ca acesta a spus despre Cartarescu si Mihaies ca sunt propagandisti nazisti. Ponta a raspuns: „(...) eu doar am redat limbajul tipic propagandei naziste folosit de doi asa-zisi intelectuali, nimic altceva. Sigur ca domnul Tismaneanu, platit si pregatit sa-i apere, a omis, in postarea sa, aceasta realitate evidenta, atacandu-ma tot pe mine cu aceleasi expresii si acelasi dispret fata de adevar pe care, repet, il puteti gasi fie la propaganda lui Goebbels, fie la tovarasii cu care Domnia Sa a mers la scoala si la chefuri de nomenclaturisti!"
    Evenimentul Zilei anunta ca: „Ponta acopera gaurile de la TVR prin suplimentarea fondurilor direct de la bugetul de stat. Astfel, linistea la televiziunea publica este asigurata inaintea alegerilor parlamentare. In timp ce la TVR si radioul public s-au dat 26 de milioane de euro in plus, la Institutul Cultural Roman s-au taiat 4 milioane de euro.”
    Exemple de genul acesta pot curge la infinit, caci cuvantul a redevenit la moda mai ales dupa scandalul plagiatului si suspendarea lui Traian Basescu. Nu continuam, pentru ca ar fi inutil, oamenii folosesc cuvantul propaganda fara sa-l inteleaga, doar din ratiuni de rezonanta negativa. E adevarat, cand spui propaganda, oamenii inteleg ca este vorba de manipulare sau de minciuna. Dar nu este asa, de fapt, in Romania propaganda a pierit odata cu disparitia oricarui proiect serios de societate, sau poate odata cu volatilizarea a doua modele politice polare de viziune asupra societatii.
    Momentul in care propaganda a murit in Romania nu poate fi localizat exact, dar poate fi plasat undeva dupa ce CDR a preluat puterea in anul 1996. Guvernarea sperantelor dreptei a aneantizat repede tensiunea dintre fostii comunisti si cei care doreau o alta ordine sociala. Ineficienta acelui guvern a condus la o societate amestecata, a combinat taberele prin migratie politica si diverse experimente si a decredibilizat discursurile politice bazate pe ideologia de stanga sau de dreapta. De atunci, poate doar cu exceptia perioadei dintre 2001 si 2002, cand PSD a cautat sa se fundamenteze ideologic ca partid social democrat modern, pentru a se uita de originile comuniste, propaganda a disparut.”

"Aparitia cartii lui Eugen Simion - cea mai importanta (re)interpretare postcalinesciana a lui Creanga - ii va crea dificultati suplimentare aceluia care s-ar mai aventura, intr-un viitor apropiat, sa caute un chip "nou" al acestui autor clasic. Prin cel putin doua elemente surclaseaza Cruzimile unui moralist jovial volumele de referinta pentru exegeza lui Creanga publicate in ultimele decenii. In primul rand, prin anvergura demersului interpretativ totalizant (nu intamplator criticul a scris, pentru aceasta a doua editie, opt capitole noi, care nu doar ca se adauga eseului din 2011, ci il redimensioneaza); apoi, prin faptul ca, in cazul lui Eugen Simion, subtilitatea speculativa si ingeniozitatea interpretativa se aliaza cu o foarte puternica vointa de adecvare la "adevarul operei".
    Ion Creanga. Cruzimile unui moralist jovial este o carte-refugiu, ivita dintr-un imperativ evazionist, ca si Dimineata poetilor, din dorinta de a recupera un timp inaugural al literaturii romane, de a regasi ratiunile intemeietoare ale acesteia. Interesul exegetului pentru Creanga sau pentru poetii (pre)pasoptisti tradeaza, de fapt, o preocupare pentru "copilaria" literaturii romane, pentru miturile ei fondatoare, reafirmand atasamentul criticului fata de o traditie literara, credinta sa in existenta unui sens al continuitatii. Pentru opera critica a lui Eugen Simion - cea mai impunatoare opera a unui critic roman postbelic -, auroralul este o metafora definitorie." - Bianca BURTA-CERNAT

Nu ne-am propus sa analizam rapida modernizare a scrisului romanesc prin aceste nume, desi e limpede ca acestea sunt numele care dau un anume ritm transformarii scrisului romanesc in secolul XX. Opera, dar si biografiile acestor autori trebuie inca descoperite, desi fac parte dintr-o „istorie secreta a literaturii romane”. Arta paricidului la romani era un capitol din Istoria secreta a literaturii romane, adaugita, aici, cu paginile inaugurale despre Tudor Arghezi. si cele… finale despre Eugen Ionescu. Capitolul Arta paricidului la romani trebuia sa fie o cercetare mai intinsa despre cultura si civilizatia romaneasca. N-am indraznit sa o fac. Poate ca o vor face altii, ca o avertizare.