Căldură mare. Două loturi (mp3)

- Domnu-i acasa?
- Da, dar mi-a poruncit sa spui, daca l-o cauta cineva, c-a plecat la tara.
- Dumneata spune-i c-am venit eu.
- Nu pot, domnule.
- De ce?
- E incuiata odaia.
- Bate-i, sa deschida.
- Apoi, a luat cheia la dumnealui cand a plecat.
- Care va sa zica, a plecat?
- Nu, domnule, n-a plecat.
- Amice, esti... idiot!
- Ba nu, domnule.

Stiati dialogul asta pe dinafara, nu-i asa? Si totusi, ati ras. De ce oare ne intoarcem mereu la Caragiale cu aceeasi placere, dupa zeci si zeci de recitiri si reascultari? De unde vine farmecul irezistibil al personajelor sale si de ce ne sunt simpatice chiar in mitocania sau autosuficienta lor? Ce pericol ne-ar pandi daca nu l-am intelege si nu l-am iubi pe Caragiale, chiar cand ne arata lumii asa cum suntem?

Si de ce nu orice actor poate interpreta din Caragiale, dar toti marii actori au trecut prin Caragiale si ne-au incantat cu versiunile lor de catavenci, efimite, lefteri sau mitici?
Marin Moraru nu face exceptie si intregeste alchimia secreta, daruind textului lectura sa de un comic spumos. Un asemenea actor sta bine langa Caragiale, caci farmecul e dublu.