Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Basmul fiinţei şi "tinereţe fără bătrâneţe" (mp3)

Cred că rareori în istoria culturii două creaţii se ajutaseră atât de mult una pe alta. Ce era mai presus aici? Basmul care, cu subînţelesurile sale, făcea credibil, ilustrându-l şi transformându-l în poveste, gândul filozofic al lui Noica? Sau interpretarea care dădea basmului o demnitate de nimeni ştiută până atunci?
Dar ce importanţă are pentru cel care le citeşte sau, iată, le ascultă astăzi împreună? Important este că, aşa împreună, ele ne spun ceva extraordinar: pentru muritori viaţa nu ar trebui să aibă sens decât după ce a fost validată de ratarea nemuririi.” (Gabriel Liiceanu)
“Lucrul cel mai tulburător în lecturile lui Gabriel Liiceanu este pasiunea pusă în rostirea ideilor. Tonul aproape pătimaş cu care sunt rotunjite asperităţile logicii demonstrative, fineţea cu care sunt căptuşite misterioasele volute din unghiurile metafizice, laolaltă cu pulsaţia vitală, ritmul susţinut al povestirii. Şi în rolul învăţăcelului, al Întrebătorului care experimentează, ca şi în cel al bătrânului înţelept, deţinătorul răspunsurilor, vocea, fiinţa povestaşului captează irevocabil auzul şi atenţia prin fervoarea, empatia şi farmecul participării. Nu altfel era în poemul dostoievskian al Marelui Inchizitor, nu altfel se petrec lucrurile aici, cu fiinţa care vremuieşte, timpul rotitor, moartea care stă să moară şi aducerea aminte ca re-legare.
Nu e deloc simplu să te simţi acasă deopotrivă ca un copil în rostirea basmului lui Ispirescu şi ca un adolescent căutător de sensuri înalte, esenţe şi dileme finale, în seducătoarea interpretare ontologică a lui Noica. Or, Gabriel Liiceanu reuşeşte tocmai acest lucru : să frăgezească ideile, să le supună ca un acordeur placa de bronz a pianului, dându-le, pe rând, catifelare şi iritare, profunzime şi joacă, avânt şi resemnare, gingăşie melancolică şi elanuri cavalereşti, totul întru, nimic pe deasupra.
Ascultându-l, am avut câteva clipe bune viziunea întrupării acelui eu gânditor care - cum visa Eminescu într-un manuscris mult admirat de Noica – poate privi fuiorul, adică însăşi condiţia supremă a meditaţiei filosofice.
Poftim ? Nu ştiţi cum devine cu fuiorul ? Păi cheia pentru uşa respectivă o aveţi aici. Încercaţi-o!” (Dan C. Mihăilescu)