Ficţiunea politicului. Heidegger, arta şi politica

Spre deosebire de […] “totalitarismul” de tip sovietic, naţional-socialismul rămîne în foarte mare măsură recalcitrant la mijloacele analizei politice şi ideologice. El rămîne în adîncurile lui de-a dreptul “inexplicabil” şi nu conteneşte, astfel, să bîntuie conştiinţa modernă ca un soi de “posibil” veşnic în potenţă, deopotrivă retras şi iminent, în societăţile noastre. Fiindcă naţional-socialismul nu s-a înfăţişat niciun moment ca o politică determinată – chiar dacă “ideologia” lui, aceasta da, era aşa pe deplin […] –, ci ca adevărul politicului. Prin chiar asta el a expus în plină lumină, şi la fel de iute a întunecat-o, esenţa ne-politică a politicului, pe care nicio “politologie”, şi nici măcar o filosofie politică, nu este în măsură să o atingă. Dar dacă această esenţă a politicului este de căutat de partea artei, nu vreo estetică sau filosofie a artei ar fi susceptibilă, la rîndul ei, să dezlege legătura insecabilă a artei şi a politicului, deoarece categoriile ei, practic ieşite cu toatele din platonism, au ca punct de pornire al lor presupoziţia, precumpănind în întreaga tradiţie, că politicul (“religia”) este adevărul artei. De aceea Heidegger, prin faptul că proiectul său pe parcursul anilor ’30 este în mod explicit “depăşirea” esteticii, oferă un acces privilegiat, şi poate că singurul acces posibil, la esenţa politicului pe care o maschează şi o dezvăluie totodată naţional-socialismul. Măcar că, asupra acestui punct, Heidegger este de citit în ceea ce el nu izbuteşte să spună sau, mai riguros, în ceea ce necontenit se sustrage – fără a înceta să-şi lase aici urma şi să-l marcheze – acelui ceva pe care el caută să-l spună. (Philippe Lacoue-Labarthe)