Literatură română

YOU’LL NEVER SMOKE ALONE.

„De ce sa inserezi in fragmentele de viata contemporane tocmai Dafnis si Cloe, si nu alt roman antic? Pentru ca autorul dorea o poveste de dragoste idilica si perfecta care sa contrasteze cu ceea ce pune in paralel: «Iata un roman de dragoste, spune un personaj, de care am avea si noi, cei de azi, urgenta nevoie. Prea multe convulsii, prea multe neimpliniri, prea multa suferinta in iubirea contemporanilor mei!». E adevarat ca scenele prezentate din viata barbatilor si femeilor din zilele noastre nu au nimic exaltant in ele. Intr-o societate prada tristetii, lipsei de libertate si dificultatilor materiale (si nu e mai bine in societatile de consum cu mari inegalitati sociale), dragostea pare, in lipsa unui alt scop, un surogat de ambitie. Dar care dragoste?” (Serge Fauchereau)

Condamnat candva pentru o vina obscura, inchis de ani buni intr-un penitenciar cu misterioase ramificatii subterane, unde se dovedeste a fi un detinut rabdator si constiincios, Kosef J. se trezeste intr-o dimineata eliberat. Fara sa-si fi dorit. Fara sa i se spuna de ce. Fara sa i se explice macar ce presupune „a fi liber”. In asteptarea intalnirii (amanate sine die) cu directorul inchisorii, domnul K. descopera cu stupoare imprejurimile coloniei. Parcurgand, odata cu „privilegiatul” personaj, serii concentrice de lumi kafkiene, cititorul acestui roman s-ar putea simti, deloc paradoxal, la el acasa...

Cum ar fi ca intr-o buna dimineata sa va treziti ca v-au crescut antene, ca aveti un abdomen cafeniu si trei perechi de picioare… de gandac?
Ar fi… SUPER!

Ea a plecat, mandra si cladita pe tacere, lasandu-ma sa ling sarea celui mai intunecat triumf al meu. Trebuia sa ramana sau trebuia s-o strig sa se intoarca, sa-mi scormoneasca gunoaiele din suflet. N-o sa se termine cu bine, ai sa vezi, fiindca ea vine, imi bea ochii, se duce si eu cant: „Intoarce-te ca sa pornim impreuna spre noaptea-n care ninge la Ierusalim“. Ed, ai inteles bine, numai Asta Dragomirescu poate sterge cu o carpa noaptea revarsata pe fereastra la care stau privind in haul unei alte nopti pe care n-o pot umple cu sarbatoare.

„La Daniel Vighi descoperi cu usurinta acea pornire impotriva textului, care nu mai este joc estetic provenind din saturatia estetica, ci repulsie morala, chiar ura – si care nu mai rasfringe inconfortul metafizic sau jena existentiala, ci numai oroarea de real si realitate.” (Ion Negoitescu)

„Un scriitor nu face nimic altceva decit sa recupereze, cum sustine Camus, cele doua sau trei imagini simple si mari spre care s-a deschis inima prima data. Ce face el scriind – o spune Wittgenstein – este similar cu ce face copilul care pretinde a conduce o masina nemiscata stind doar pe scaunul soferului si manevrind volanul.

Valoarea unei carti sta in calitatea unui suflet – ce transcende realul, transformind pentru totdeauna existenta intr-un pur sentiment al existentei – si ea, cartea, se incheie atunci cind el, sufletul, a epuizat suma posibilitatilor sale.” (Serban Alexandru)

Teodor Baconschi s-a nascut la Bucuresti, in 1963. Este doctor in Antropologie religioasa si istorie comparata a religiilor al Universitatii Paris-Sorbonne, Paris IV, 1995, si a urmat studii post-doctorale la New Europe College, Bucuresti, 1996. Din 2006 detine gradul diplomatic de ambasador.   

"Imi marturisesc aici o placere egoista si cam lacoma - cea de a consuma deodata, in mari cantitati, povesti grozave, pentru ca asta ramane in cele din urma din jurizarea la Superscrieri." (Vlad Petrescu - presedintele juriului la prima editie, Premiile Superscrieri 2011)

"Jurnalismul narativ face, pentru povestile reale, ceea ce face literatura pentru povestile nascute in mintile creatorilor: le spune intr-un fel memorabil, care misca suflete, zguduie minti si cutremura lucruri. Cum ar veni <<jurnalismul narativ este pentru noi literatura 2>> si chiar mai mult decat atat, iar oamenii care il fac bine trebuie cititi, premiati si iubiti." (Simona Tache - membra a juriului Premiile Superscrieri 2013)

,,Proza Ioanei Nicolaie are un puternic filtru liric, O pasare pe sirma fiind un bildungs-poem urban in gri despre supravietuire la varste tinere, un poem cu gustul amarui al tristetii si al compasiunii pentru o fata saraca sezand singura pe sarma vietii." (Marius Chivu)

…la aproape cincisprezece ani de la aparitia romanului Simion liftnicul, Petru Cimpoesu ne face cunostinta cu Celalalt Simion, intr-o poveste plina de surprize si umor.

Umorul insa nu mai este unul tolerant, ci a devenit sarcastic si, pe alocuri, necrutator.

Intre timp, „tranzitia” s-a incheiat, dar personajele lui Cimpoesu, prizoniere ale unui trecut de care nu se pot detasa, par blocate intr-o logica a esecului.

De cate ori nu ne-am dorit sa fim ultimii, dar, in acelasi timp, primii deasupra liniei? Adica intre castigatori, desi cei de pe urma dintre ei. Nimeni nu are chef sa piarda. Numai ca viata te aduce, cateodata, sub linie. Daca ai noroc, mai iesi la suprafata, mai tragi o gura de aer, arunci o privire, poate chiar... plutesti. Macar un timp. In aceasta carte sunt „povesti” despre cum e sub linie, de ce s-a ajuns acolo, ce se intampla pe acolo, cum si daca se mai iese la suprafata. Robert Serban pare ca scrie atat de firesc si de simplu, incat uneori ai impresia ca ai mai citit undeva cuvintele sale. In propriile-ti ginduri, probabil.

Daca e adevarat ca, prin noi, natura se transforma continuu in cultura, epocile ar trebui evaluate dupa cat au izbutit in acest sens sa faca. Chiar si personalitatile. Fericita ipostaza - apusa de mult - a culturalizatorului, a imblanzitorului de stihii, a creatorului de forme. Astazi nu mai avem cine stie ce si cat de transformat, de formulat. Ne este dat sa zarim, peste tot, reluari, variante, versiuni, ramificatii, incropiri analogice, analogii, analogii. Barthes avea dreptate sa exclame inciudat: „omenirea pare condamnata la analogic“ si sa remarce stradania artistilor adevarati de a o aboli.

„De-aproape patruzeci de ani regizorul Mihai Maniutiu isi alinta, oranduieste, biciuieste, ocroteste si insceneaza cosmarurile cu ludica marinimie. Si-a petrecut singuratatile dureroase prin sangeroasele tragedii ale vechii Elade, prin Shakespeare, cabaretul expresionist si teatrul-dans. A fictionat borgesian, a cultivat absurdul existential beckettian, a facut (amarnic sau extatic) apel la mitologia mortuara din folclorul romanesc, ritualizand cu stralucitoare raceala ororile subconstientului colectiv, patima puterii, dezarticularea erotica, mecanismele terorii, uitarea si pustiirea de sine. Acum a ajuns la esenta. Inauntrul fiintei. Acolo unde nu mai sunt(em) decat eu si cu mine. Hingherul si umbra lui. Incotro? Si la ce bun? Exista iesire, ispasire, izbavire? «Suntem in limb», draga prietene, ar spune camusianul Clamence din Caderea. Adica in anticamera infernului. Bun venit!“ (Dan C. MIHAILESCU)

Padurea spanzuratilor revolutioneaza romanul nostru analitic, prin studierea migaloasa a psihologiei individuale. Carte masiva, laborioasa, Padurea spanzuratilor este, in 1922, primul studiu moral care se impune atentiei publice din campul epicii noastre.

„Am citit Quimera cu placerea pe care numai o carte fermecata, frumoasa, plina de poezie ti-o poate da. Paul Tanicui e un fel de ruda de sange cu Twain si Marquez. Are darul povestirii, dar si inca ceva la fel de important: este un scriitor liber! Poate primul scriitor roman liber din 1989 incoace! Un talent profund contemporan, conectat la literatura de prima mana de oriunde din lume.“ (Andrei Codrescu)

„Florin Piersic jr are o voce care se recunoaste si in scris. Timbrul sau este inimitabil. Nu cred ca Florin Piersic jr e un teribilist. Dimpotriva, cred ca este un om care s-a cautat indelung, cu toata seriozitatea si deznadejdea, iar acum – cand s-a descoperit – spune povestea acestor cautari in minunate parabole.
Florin Piersic jr nu este doar un actor, asa cum nu este doar un scriitor. El este un artist. El crede in puterea povestilor nu doar de a adormi copiii, ci si de a vindeca inimile noastre zdrobite de greutatea acestei poveri careia ceilalti, deloc artisti, s-au obisnuit sa-i spuna viata.“ (Andrei Craciun)

Insemnatatea lui Negruzzi e covarsitoare ca prozator. Pentru noi ca si pentru viitorime, el va ramanea creatorul nuvelei romanesti [...]
Negruzzi nu e numai autorul celor dintai nuvele romantice, sau, mai bine zis, melodramatice, el e numai autorul povestirilor istorice, dintre care Alexandru Lapusneanul poate fi privit ca punctul de plecare al intregei proze lierare romanesti, el mai e autorul scrisorilor, sprintenelor lui scrisori turnate intr-o limba usoara, fina ca o horbota, spirituala, care, sub infatisarea lor familiara, isi pastreaza, totusi, caracterul literar. (E. Lovinescu)

Istoria literara viitoare va avea sa aseze poezia lui Topirceanu in adevarata ei lumina, inregistrand-o ca o poezia de sentiment si nu ca o poezie humoristica, asa cum suna, sumar si superficial, judecata criticei contemporane. Criticul nepartinitor al viitorului va deslusi desigur in Baladele vesele si triste mai multa mahnire decat veselie, mai multa amaraciune decat voie buna si mai mult sarcasm decat ras vesel. Va vedea apoi ca tristetea aceasta nu se ia prea in serios pe ea insasi si stie cu nesfarsita modestie sa paraseasca la timp tonul duios al elegiei si sa restabileasca cu autoironie si humor. (Al. Phillipide)

In prefata romanului, Panait Istrati afirma: „Nu stiu daca Petre Bellu va fi in stare sa mai scrie o lucrare de calitatea si trairea celei de fata, dar stiu ca o poveste moderna atat de naturala si care sa te subjuge chiar de la prima pagina nu exista in literatura noastra contemporana, iar in cea universala, opere asemanatoare se pot numara pe degete. [...] Asemenea opere raman unice.“

Un du-te-vino captivant intre dezbaterea din jurul unei fetite de 11 ani, insarcinata in luna a sasea, si povestile autobiografice. In Hai sa furam pepeni sint narate intimplari savuroase ori cutremuratoare, pretext al unor reflectii uneori amare, alteori apologetice, memorialistica intilnindu-se in mod fericit cu fictiunea. „Fluxul constiintei”, desi prezent, nu inlocuieste intriga, romanul nefiind unul „intelectualizant”, ci unul in care filonul de autentic prozator al Norei Iuga transpare fara straduinta.

Acesta este „romanul” ultimului Caragiale, Mateiu. Un demers insolit, impletire de autentic, imaginatie si verosimil pe scenabelle epoque a lumii dimbovitene. O lume urmarita atit din exteriorul, cit si din interiorul unui cuget aparte, cugetul „celui mai reactionar scriitor roman”. Personajul este unul cu totul special, semet, nonconformist, dificil de acceptat. Tinar, isi tese cu obstinatie modul de existenta si infatisarea de veritabil dandy, scandalizindu-si filistinii contemporani, in frunte cu celebrul sau tata. Matur, se izoleaza in tinuta si trufie, ajungind personalitatea cea mai ciudata a Bucurestiului interbelic. Devine, din bastardul „berarului” Caragiale, urmasul contilor transilvaneni pe care-i adoptase. Isi traieste ultimul deceniu in casa boieroaicei Marica Sion, cirpind mosia acesteia din Baragan, pe care se incapatineaza sa o transforme intr-o adevarata seniorie. Acum, prin toata fiinta, demonstreaza ceea ce dorise: noblesse, elegance, style. Aproape ca se rupe de vremea lui, vremea in care „alesii vulgului incep sa imbaloseze totul”. Tinjea dupa Romania dinainte de primul razboi, asa cum tinjesc unii dintre noi dupa Romania dinaintea celui de-al doilea.

Ion Creanga: Punguta cu doi bani, Fata babei si fata mosneagului, Capra cu trei iezi.

Emil Garleanu: Cat un fir de neghina, Cand stapanul nu-i acasa, Cantaretul, Fricosul.

Petre Ispirescu: Praslea cel voinic si merele de aur, Sarea in bucate.

George Toparceanu: Balada unui greier mic, Cati ca voi, Acceleratul.

Elena Farago: Gandacelul, Catelusul schiop, Puisorul motat.

Otilia Cazimir: Gospodina, Puisorul cafeniu, Fetita alintata.

Tudor Arghezi: Zdreanta.

Demostene Botez: Miaunica.

Alexandru Bratescu-Voinesti: Puiul, Nicusor.

Barbu Stefanescu Delavrancea: Bunicul, Bunica, Neghinita.

George Cosbuc: Iarna pe ulita, Mama.

Calin Gruia: Ciubotelele ogarului, Izvorul fermecat.

Mihai Eminescu: Fat-Frumos din lacrima, Somnoroase pasarele.

Ion Luca Caragiale: Domnul Goe, Vizita.

Stefan Octavian Iosif: Bunica, Doina, De ziua mea, Revedere, Cantec de leagan.

Ioan Slavici: Pacala in satul lui.

Nicolae Labis: Moartea caprioarei.

Mircea Rusenescu (debut poetic): Gainusa ingamfata,  Chitibus.

 „Mi-aduc si acum aminte (as fi multumit daca n-ar fi decat o amintire) cum ma agatam de scurteica lui lunga si imblanita cu marsa neagra si-l linguseam si-l mangaiam pe obraji si pe pletele-i rotunjite ca sa ma ia in caruta“ (Barbu Stefanescu Delavrancea)

„Privit ca excentric, adica aflat in afara centrului unei literaturi, Cosmin Perta nu mai poate fi raportat la nimic, desi e la fel de bun precum Stefan Manasia, din generatia sa. De aceea, trecut prin gratiile criticii nord-vestice, el este un scriitor bun de pus sub presul ironiei si al zeflemelii, dar care, paradoxal, nu intirzie prin fiecare carte sa-si arate talentul.” (Marius Conkan)