Poezie & Teatru

Volumul Voi folosi intunericul drept calauza de Andrei Mocuța cuprinde poeme care incearca sa surprinda spiritul exotic al culturii catalane si al unor artisti ai locului precum Salvador Dali si Antoni Gaudi. Chiar daca ei sint actorii principali ai jurnalului liric, totusi cel mai viu personaj ce transpare din versurile acestui volum este insasi Barcelona in complexitatea ei arhitecturala inegalabila. Locuri precum Port Vell, Mirador de Colom, Las Ramblas, Sagrada Familia, Plaça de Catalunya, Costa Brava sint popasuri poetice intr-un volum de intimplari si imagini decriptate intr-o cheie ludica, evazionista si personala.
 
„Disponibilitatea literara a ultimelor nume bune de scriitori romani ma uimeste: nu mai sint simpli «poeti», «prozatori», «eseisti», «critici literari», ci, cu egala voga si nonsalanta, toti si toate deodata. Trateaza fiecare gen literar cu relaxare, spre deosebire de promotiile scriitoricesti precedente, unde citesti repede un atasament patetic, exclusiv fata de genul literar in care se scrie. Daca e poet, atunci poezia lui e un fel de juramint de credinta.
Nu-i cazul lui Andrei Mocuta, care se simte ca pestele in apa in toate: in proza, in poezie, in eseu. In nici una nu e insa un intrus sau un pasager. Cea mai recenta carte de poeme, Voi folosi intunericul drept calauza, e un jurnal liric din Barcelona, prilejuit de Turnirul de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din Romania la inceputul verii lui 2014. Anotimp barcelonez fragil, verde crud. Fiecare notatie e un poem fin din care nu lipsesc, precum un condiment rar, ironia – autoironia, cel mai adesea –, apoi culoarea exotica a locului saturat de sugestii culturale, mituri, personalitati si mentalitate, o anumita fragezime vibranta a trairii. Senzatia e de viu si de intensitate adinca a sentimentului.” (Vasile Dan)

Volumul de față este cea de-a șasea plachetă de versuri a autoarei.

Născută la 5 iulie 1978, la Râmnicu Vâlcea, Elena Otiliaeste dublu licenţiată, absolvind Universitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti în 2003 şi Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” în 2004.

Cartea săruturilor strânge într-un volum 42 de tipuri de sărut trăite chiar de cititori, puse în versuri de Iv cel Naiv și ilustrate de Vali Petridean. De la cel mai nevinovat la cel mai electrizant, de la cel mai familiar la cel mai spontan, de la pasiune la pupic, multe dintre săruturile trăite sau imaginate de cititori se răgăsesc aici. Cartea săruturilor nu este doar pentru cei îndrăgostiți: părinți, iubiți, bunici, prieteni sau copii veţi descoperi poezia propriilor săruturi între paginile ilustrate. Incluse în cel de-al cincilea volum semnat de Iv cel Naiv şi ilustrat de Vali Petridean, cele 42 de tipuri de sărut sunt de testat, rememorat, reinventat, povestit, repovestit, de citit și recitit. În vacanţă, pentru lecturi de seară, la cafeaua de dimineață, din dragoste pentru poezie, Cartea săruturilor rescrie poveştile cititorilor sărut cu sărut Două adrese de ținut minte: ivcelnaiv.ro şi valipetridean.com. Un proiect inspirat şi realizat împeună cu L'Oréal Paris

Datorita geniului de care a dat dovada in alcatuirea operei sale, a fost numit cel mai mare poet al neamului romanec. Dar pe langa poezia ce -a consacrat, proza se arata ca o dena complementaritate de idei i imagini a poeziei, pe care, in numeroase feluri, o duce mai departe si o explica.

 Tudor Vianu spunea despre Eminescu ca este un povestitor fantastic caruia i se impune nu observarea realitatii, ci recompunerea ei vizionara, grea de semnificatii adanci. Nimeni inaintea lui Eminescu si nimeni dupa el n-a iesit mai bine in acea pictura fantastica a realitatii.

Bun-venit în fascinanta lume Real Reads! Nenumărate poveşti extraordinare, nenumărate personaje extraordinare, nenumărate cărţi extraordinare! Colecţionaţi aceste mici versiuni ale celor mai importante cărţi din lume, şi veţi descoperi că volumele din seria "Real Reads" sunt o Reală Provocare.

„Familiile lor nu doresc ca ei să fie împreună, ceea ce e foarte trist, fiindcă din cauza asta amândoi trebuie să moară.“ Tom, 11 ani

Ce poate fi mai rău decât să te îndrăgosteşti de propriul vrăjmaş? Romeo Montague crede că iubeşte. Asta până când dă cu ochii de Julieta, fiică a Capuleţilor, alături de care descoperă ce-nseamnă dragostea adevărată. Dar familiile lor se duşmănesc pe viaţă şi pe moarte, aşa că nimeni nu trebuie să afle de legătura secretă dintre ei. Când Romeo îl ucide în duel pe vărul Julietei, nădejdea lor că ar putea fi fericiţi într-o bună zi pare să se stingă. Oare va putea Fratele Lorenzo să alunge vrajba dintre cele două familii sau nu cumva planurile lui vor grăbi deznodământul tragic?

Volum premiat cu Premiul Național Mihai Eminescu – opera prima; Premiul Asociației Scriitorilor București – pentru debut; Premiul Național Tudor Arghezi; Premiul Iustin Panța; Premiul Ion Vinea (2006)

Andra Rotaru este autoarea volumelor "Într-un pat sub cearşaful alb", Editura Vinea, 2005; "En una cama bajo la sábana blanca", Bassarai Ediciones, Spania, 2008; "Ţinuturile sudului", Editura Paralela 45, 2010; "Lemur", Editura Cartea Românească, 2012. Selecții din poeme au fost traduse în douăzeci de limbi. Volumul "Lemur" a fost adaptat de coregraful american Robert Tyree, și performanceul a fost prezentat în America și Europa. A realizat documentarul "All Together" împreună cu scriitorul Raj Chakrapani, prezentat în Iowa și Chicago. De asemenea, a realizat proiectul fotografic "Photo-letter pairing" împreună cu Jared Krauss, care a implicat comunitatea din Iowa și scriitori. A beneficiat de rezidențe în Europa și America, dintre acestea cea mai recentă fiind International Writing Program, Universitatea Iowa (2014). "Într-un pat, sub cearșaful alb", de Andra Rotaru, apare în colecția Reeditări, Editura frACTalia, 2015.

„Apropiată de expresionism, poezia Andrei Rotaru analizează procesul conștiinței mai degrabă decât realitatea propriu-zisă sau, se poate spune, analizează realitatea, într-un mod profund interconectat conștiinței, din care rezultă conversia imaginii poetice în viziune: viziune – fiind necesară o lămurire a termenului – cu totul altceva decât semnificația obișnuită a cuvintelor și, astfel, viziune ca imagine distinctă de cea a realității ca atare. Conștiința emerge, apoi, ca un peisaj care tematizează „locul dizgrației”, care este explicat în profunzime în poemul "Ghipsuri de flori".
Frumusețea urâtului penetrează poeticitatea acestei scriituri care rezonează cu poeme ale unor Rimbaud, Lautréamont și ale suprarealismului, fără să se identifice cu acestea, deoarece – așa cum e exprimat foarte bine de vocea personajului principal – scopul nu este acela de a formula o estetică, ci de a „depăși granițele lumii”.

[…]

Prin volumul ei de debut, Andra Rotaru a atins ceva rar: a trezit interesul atât al cititorilor, cât și al criticilor. Un răspuns posibil al succesului cărții poate fi combinația monologului dramatic și figurativ și al decorului plastic, care creează o poezie ancorată în ekphrasis, o poezie cultivată de o posibilă subiectivitate a perspectivei obținute prin lentilele unei situații obiective.” (Jaime Siles,  ABC Cultural, Spania, 2008)

„Poetul este un inventator de realităţi. Totuşi, atunci când invenţia lui nu este numai rodul inspiraţiei, ci este ghidată de un model biografic real – oarecum aşa cum fac prozatorii – avem de-a face cu texte complexe, pendulând ingenios între semi-realităţi şi quasi-fantasme, între superplusări şi omisiuni, între dezvăluiri crude şi abile treceri sub tăcere. Se întreprinde în fapt o remodelarea a modelului exterior cât şi a celui autobiografic, pentru a reuşi crearea unei a treia fiinţe, abstracte oarecum, holografică în orice caz. În literatura română, precedentul demers de acest fel este constituit de cartea Marianei Marin de prin anii optzeci, care îşi lua ca punct de plecare, şi mască în acelaşi timp, figura Annei Frank. La adăpostul alibiului creat în acest fel, comunismul putea fi uşor identificat în oglinda fascismului, destinul uman căpătând un relief pregnant tocmai prin balansul permanent între realităţi posibile, între spaţii şi timpuri mişcătoare. La urma urmei, parazitarea biografică este ea însăşi un factor stimulator, o uşă care se deschide şi înăuntru şi înafară, o „lebădă cu două intrări” ca să împrumutăm expresiva sintagmă a Norei Iuga. Trăind pe seama altcuiva te descoperi pe tine mai nou, mai neaşteptat.” (Constantin Abăluță)

„Ce mi se pare remarcabil este felul în care poeta scurtcircuitează realităţile, după o tehnică de obţinere a metaforei, însă fără să apeleze foarte des la figura de stil propriu-zisă. Cearşaful, tavanul, pânza, lemnul, apa, frigul, liniştea, varul sunt introduse în ringul discursului simplu, brut. Poeticitatea discursului ei îşi are sursa nu atât în sforării stilistice, cât în viziuni mitice, teribil de încărcate emoţional şi punctate de observaţii surprinzătoare prin subtilitate, iar nu prin bizarerie. Poezie pură, deja dincolo de postmodernism şi de modernismul nostru mereu recuperabil.” (Felix Nicolau)

Răzvan Pricop s-a născut pe 25 iunie 1987, la Constanța. Nu a absolvit cursurile Facultății de Litere din București, dar a absolvit Institutul Național al Magistraturii, tot din București, în anul 2013. A debutat continuu, publicând versuri în revistele Luceafărul, România Literară, Tribuna, Viața Românească, Caiete Silvane, Luceafărul de dimineață și Acolada. În timp, a dezvoltat un atașament egal pentru toate generațiile poetice și reprezentanții lor. "retrovizor" , colecția Debut, Editura frACTalia, 2015, reprezintă debutul editorial al autorului.

„Poet excelent este. La 26 de ani, deplin in/format, cu lecturi multiple, scrie cult, precis, proaspăt. […] Expresiv fără şarjarea expresivităţii, strunit existenţial la limita tatonării unei abisale resemnări tensionate, rafinat şi deopotrivă ingenuu (etimologic: născut liber), Răzvan Pricop mi se pare o certitudine, caz rar de apariţie/evoluţie discretă… Obsesia acestui june jude, ce se reclamă liric din O’Hara, dar şi din „aura formativă a Constanţei Buzea”, dar şi, deloc surprinzător, din Fati – da, Vasile Petre Fati, cel cu Zidul şi pălăria –, este, dincolo de pierderea purităţii aurorale, procesualitatea existenţei, misterul căreia ni-l livrează scris filmic în fotograme rulate pe un nerv tematic acut, întins uneori, dar cu câtă fineţe, până la maximum. Calmul paradoxal, perfid-înşelător, al tonului se insinuează „savant”, vorba acelui Rimbaud, prin distribuţia-alternanţa accentelor patetic-cabrate, cu surprinzătoare pauze de respiraţie sau goluri de animaţie, hipnotic-gratuite – artă subtilă, îndelung exersată.” (Marian Drăghici)

„Ieri, 14 octombrie 2015, am recitit manuscrisul volumului "retrovizor" cu voce tare: e incredibil de bun, de emoționant, însetat de frumusețe & puritate. Un adevărat manifest literar, lipsit (în mod miraculos, misterios, neverosimil astăzi) de meschinăria și duritatea în care își îmbracă mesajul masculii alfa ai diverselor generații. De aproape un deceniu nu am mai citit un debut așa dens, original, unde sintaxa și imagistica strălucesc pe fiecare pagină. Iar flirtul cu cinema-ul și cu tristețea, nostalgia infinită a imaginii filmice m-a uns la suflet. O carte cum le-ar plăcea, sunt sigur, lui Radu Cosașu și Lukas Moodysson. La care ar fi vibrat Pasolini și, iarăși sunt sigur, Alex. Leo Șerban.” (Ștefan Manasia)

„Cum ar fi dacă, într-un cinematograf în ruine, am fi martorii unui dialog în care detaliile esențiale sunt conținute în intenționalitatea omisiunii lor? Te poți baza pe capacitățile vizionare, fiindu-ți confortabil un alt tip de certitudine? Răzvan Pricop reușește ceva rar: ne face conștienți că reversibilitatea memoriei, în care trăiește fiecare dintre noi, este posibilă; că „singura realitate e amintirea”; că detaliile umplu forme nelocuite până acum.” (Andra Rotaru)

Ivan Hristov (n. 1978) a debutat în anul în care a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Sofia, cu volumul "Bun-rămas pentru secolul XIX" (2001), pentru care a primit un important premiu pentru debut. A mai publicat volumele de poezie "Bdin" (2004) și "Poeme americane" (2013), precum și un studiu care a stat la baza lucrării sale de doctorat. Poezia sa a apărut în reviste și antologii din mai multe țări. În 2015, Bdin O Bataklık, apărută la Istanbul în traducerea lui Gökçenur Ç., a fost prima carte a lui Ivan Hristov publicată în afara Bulgariei. "Bdin, urmat de Poeme americane" reia integral cele două volume apărute în 2004, respectiv 2013, care au făcut din Hristov unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai poeziei bulgare de la începutul secolului XXI.

Carte apărută cu sprijinul oferit de TRADUKI.

„Cum o sa ne traim viata asta? Ce o sa ni se mai intimple? Cind le citesti in carti, toate ti se par invechite, de parca le-ai fi stiut de cind lumea, dar cind iubesti tu insuti, iti dai seama ca nimeni nu stie nimic! Ca fiecare trebuie sa hotarasca singur pentru el. Dragile mele... scumpele mele surioare... Acum v-am spus tot... acum o sa tac... Voi grai numai ca nebunul lui Gogol: Tacere, tacere!...” (A.P. Cehov)

Cartea de fata, aparuta in mai multe limbi si in numeroase editii, mai ales in Germania, este o lucrare fundamental de referinta in bibliografia goetheeana.
Ea ii dezvaluie cititorului modalitatile complexe in care marele poet si-a cizelat nu numai opera si gandirea, ci si viata, oferind oricui un indiscutabil si prestigios model de urmat.

Wilhem Bode este, poate, cercetatorul care a staruit cel mai mult - de fapt intreaga sa viata - asupra biografiei si creatiei atat de diverse a lui Goethe.

 

Cea de-a cincea carte a Denisei Duran vorbeste despre impingerea limitelor, radiografiate in mai multe registre stilistice. O carte in care atit trupul, cit si spiritul se rasucesc in sine, in incercarea de a scrie o alta harta a fiintei. Si din aceasta tensiune fara sfirsit se naste poezia.
O propunere incitanta – volum de poezii alcatuit pe o structura narativa subtila (cu personaje, planuri temporale si intriga), jurnal poetic coplesitor sau dosar de investigatie in care cautarea de sine intru iubire este dusa pina in adincurile scindarii („Doua zile de sinucidere”) si pina la transcendental („Cu fata inot prin aerul incaperii”).

„Denisa Duran (ex-Piscu) si-a facut mereu, inca de la debutul cu Pufos si mecanic, investigatii corporale, chiar daca tema corporala nu parea una centrala, ci doar una prinsa intr-un fascicul. Incetul cu incetul insa, peripetia corporala a devenit oarecum peripetia biografica decisiva, fie ca e vorba de reactivitatea mai senzuala (si de mare candoare) din prima carte, fie ca e vorba de presimtirile anxioase ale carnii din Omul de unica folosinta, fie ca e vorba de reportajele contrase in senzatii ale maternitatii traite ca miracol din Sint inca tinara. Doar gingurelile si incantatiile materne, de o tandrete palpabila, din Dorm, dar stau cu tine par a fi pus tema in suspensie. Ea revine insa in radiografii dureros de acute in Invelit in propriul corp, un volum de fise clinice in care dragostea ilumineaza suferinta si – mai ales – o face si mai ascutita. E un jurnal corporal, un sirag de consemnari abreviate si densificate de o imaginatie fulguranta si extrem de proaspata, tinut in climatul unei seninatati care face suferinta si mai concreta. Din miezul de durere iluminata si dintr-o seninatate dramatica sint scoase aici poemele Denisei, poeme iradiante, nu doar emotionante.” (Al. Cistelecan)

„In poezia cvasi-minimalista a Denisei Duran frapeaza contrastul, atent tinut in friu, dintre sentimentele devastatoare – dragostea, dorul, frica, disperarea – pe care le exprima si sobrietatea, discretia notatiei, uneori in doar trei-patru versuri. Denisa Duran este o expresionista retinuta, convinsa ca mai putin inseamna mai mult. Fata de volumele anterioare, sint aici multe poeme in care autoarea isi lasa viziunile sa se desfasoare liber, pe spatii ceva mai ample. Iar atunci rezultatul este de-a dreptul impresionant.” (Luminita Corneanu)

Poezia lui Radu Stanca poate parea un simplu triumf al ornamentatiei curtenesti. Bantuita de holograme anacronice, ea recompune din scintilatii si stingeri un ev mediu la drept vorbind niciodata petrecut aievea. Ce vedem pe peretele alb al paginii sunt doar umbre elegante. Adevarul ultim, cel mai adanc, al scrisului lui Radu Stanca e, in definitiv, unul tragic si insuportabil, nu mult diferit in substanta lui de marturiile unor Bacovia, Blecher sau Emil Botta. Cosmin Ciotlos

De VOI
De voi să câmp, 
De voi să plâng, 
De voi să-ncrâng, 
În luna mai 
Lăsati-mi luna în vătrai. 
Şi dinspre sat lăsaţi-mi vatra 
De Om, de pulbere, de tata. 
Şi dacă vreti, lăsaţi-mi soare. 
Să ştiţi,
Lumina lui mă doare. 
O s-o ascund în vrej de râu 
Să răsfrunzească-ntr-un târziu, 
Într-un frunziş de zbor de rac 
În necuprins de nuci de mac. 

E toamnă.
E toamnă, e toamnă şi lasă. 
Deja nu-mi mai pasă, 
Că umed e cerul şi umbra de seară 
Se leagănă-n timp de cădere astrală. 
E toamnă, e brumă şi plouă 
Cu toporaşi in loc de rouă 
Si peste deal se-ndeasă norii 
Şi printre nori se plâng cocorii. 
E timp de vreme răsturnat. 
Se duce timpul la culcat, tot viseze câte-un fulg, 
De sărbători şi de amurg. 

„Mai poate fi salvat, mai poate fi recuperat Ion Caraion? Dar nu exagerează, oare, conştiinţa istori-critică românească atunci când pare a-şi permite să risipească, adică să uite, să neglijeze un poet abundent, insistent, neaşezat, un poet «continuu» ca Ion Caraion (cel care, printr-o sintagmă critică rămasă celebră, îl considera pe Bacovia un poet al «sfârşitului continuu»)?

[…] Ion Caraion este un poet care poate (re)deveni disponibil. Este pe cale de a fi mântuit de blestemele epocii, în a căror vâscozitate s-a lăsat prins şi s-a zbătut pentru a le capta energiile negre şi a le face să vorbească, poetic, de la sine. Mizerabilismul şi revolta lui pot fi puse în trans-sincronie cu o anumită atitudine a poeziei tinere de azi.

[…] cu adevărat emoţionant, la o a doua sau a treia lectură, devine dialogul scriptic cu propria viaţă, cu propriul eşec, imposibila hrănire poetică din eşec, de fapt încercarea de scriere lirică a destinului – dacă tot e destinul un text într-o carte.
Contorsionat, umoral, agresiv, imposibil, sfârtecat, crepuscular, pe scurt, supravieţu¬itor abuziv, Ion Caraion trebuie împăcat cu el însuşi printr-un fel de tipologizare sau de „ridicare la concept”, de transpunere într-o schemă operatorie: încercarea de a fi liber faţă de mai multe fatum-uri local-istorice deodată, posibilă doar poetic – altfel spus, imposibilă.” (Bogdan Ghiu. „«Urâta așteptare». Un poet în purgatoriu” – fragment din prefaţă)

 

Sumar CD

1. Oamenii – 0’10’’
2. Kogaionon – 1’07’’
3. Confesiune – 0’33’’
4. Cântec de pace – 0’13’’
5. Sfântu-Gheorghe – 0’52’’
6. Nuanțe – 1’09’’
7. Absențe – 0’51’’
8. Corespondență – 0’54’’
9. Deltă sonoră – 1’35’’
10. Legato – 1’23’’
11. Fotoliu de amurg – 1’14’’
12. Izverna – 1’33’’
13. Patria – 0’22’’
14. Ala-bala – 1’07’’
15. În toamna fântânii – 0’38’’
16. Zgomote – 1’10’’
17. Urâta așteptare – 1’03’’
18. Comemorări – 1’13’’
19. Peștera din Macheda – 0’28’’
20. Într-un străin – 0’47’’
21. Destinul – 0’37’’
22. Puncte de vedere – 3’41’’
23. Va fi din nou soare – 0’42’’
24. Un fel de echipaj – 1’01’’
25. Nimeni și nici – 0’38’’
26. În sfârșit, în sfârșit – 0’20’’
27. Împărțirea cenușilor – 1’01’’
28. Defect – 0’32’’
29. Nu comenta paradisul – 0’26’’
30. Aborigenii – 1’04’’

Addenda

31. Ion Caraion și mărturiile sale literare (august 1980) – 17’07’’

Durată CD: 45’50’’

Medeea Iancu are cea mai dramatică scriitură din toată poezia tînără. Și asta nu atît datorită temei sale nucleare (fragilitatea aflată în gheara bolii și a morții), ce se răspîndește capilar în toate poemele și are, firește, ireductibilitatea sa existențială, cît datorită unui imaginar ce abreviază în senzații extrem de concrete și-n fulgurații spasmatice o scală oximoronică în care sunt contopite parcă natural candoarea și atrocitatea. "Cîntarea care a biruit toate cîntările" e o incantație electrizată deopotrivă de funebre și de miraje, un volum făcut numai din puncte de maximă tensiune imaginativă și existențială. Al. Cistelecan

„Piesele reunite în acest volum au în comun cel puţin un lucru: sunt hrănite toate patru, în mod abundent, din materia pe care o tratez zilnic în calitate de jurnalist, dar şi din angoasele acestei meserii. Este limpede că în adâncul meu, după 25 de ani de jurnalism, s-a produs o scindare profundă. Jurnalistul care locuieşte în mine a devenit cam pesimist şi îşi spune că umanitatea a deraiat, că omul rămâne profund iraţional, că progresul are chip de himeră şi că marea specialitate a omenirii este aceea de a repeta sistematic greşelile trecutului (eventual cu accente din ce în ce mai grave). Scriitorul din mine continuă însă să creadă în om, în capacitatea sa de a construi edificii morale luminoase, în puterea sa de a-şi depăşi limitele şi de a se ridica spre civilizaţie, în capacitatea sa de a-şi conştientiza contradicţiile şi de a ieşi învingător din lupta cu el însuşi. Iată deci cum trăiesc cei doi în adâncul meu, două personaje de fapt, poate două măşti (nu este teatrul simbolizat de o mască tristă şi de una veselă?).
Poate oare teatrul să contribuie la înţelegea unor astfel de evenimente care pregătesc profilul economic, etnic şi cultural al secolului următor? Personal sunt convins că literatura ne poate oferi răspunsuri mult mai nuanţate decât toate celelalte discipline ale spiritului când vine vorba despre enigma numită om.“ (Matei VIŞNIEC)

Lăsaţi atunci trufia la o parte,
Căci de bărbaţi trufia ne desparte.
Şi mâinile, duioase şi supuse,
În slujba lor pe veci să fie puse.
Şi soţul meu, de îndată ce ar vrea,
În mâna lui mi aş pune mâna mea.

Then vail your stomachs, for it is no boot,
And place your hands below your husband’s foot:
In token of which duty, if he please,
My hand is ready; may it do him ease.

Și corbul, croncănind, a răgușit, 
Vestind că sorții fost au aruncați! 
Veniți! Veniți! Voi, duhuri, ce vegheați 
Pe gândurile morții, crunta zee! 
Și mă nvățați să nu mai fiu femeie! 
Mă umpleți, de la creștet pân’ la tălpi 
Cu o răutate neînduplecată!

The raven himself is hoarse 
That croaks the fatal entrance of Duncan 
Under my battlements. Come, you spirits 
That tend on mortal thoughts, unsex me here, 
And fill me from the crown to the toe top full 
Of direst cruelty!

Soţia mea, pe câte cred, mi a fost 
Cinstită. Poate acum e necinstită. 
Te cred om drept… dar nu mi e dovedită 
Părerea despre ea şi despre tine. 
Avea un nume fără de ruşine 
Şi chipul ei cu al Dianei semăna. 
Cum pot să cred că s ar putea schimba 
Deodată într un chip întunecat, 
Cum este acel cu care s înzestrat?


By the world, 
I think my wife be honest and think she is not; 
I think that thou art just and think thou art not. 
I’ll have some proof. Her name, that was as fresh 
As Dian’s visage, is now begrimed and black 
As mine own face.

.

Volumul “Save Point” e un prilej bun de împăcare intre cele 2 părţi vitale autorului, cea tehnologică și cea literată, un mediu analog în care se gasesc instantanee, deseori in format ludic, ale unor lumi în care au loc evenimente atât de mici și atât de subit încât s-ar putea spune despre ele că aproape nu au avut loc vreodată.
Aplicația pentru Android Save Point – Poetry Run pune literalmente pe fugă alter ego-ul autorului pe fuga, în timp ce dischete plutitoare conţin în ele promisiunea unui vers nou neaşteptat, punând împreună un nou poem, mereu pe fugă. Aplicaţia permite utilizatorului să experimenteze versurile din volumul Save Point într-un mod deosebit cu fiecare tură de “alergare”, nici un poem creat astfel nu seamană cu cel precedent, datorită unui algoritm inspirat de metoda decupajului practicată înainte de curentul Dadaist.

Doina Papp este critic şi istoric de teatru, publicist, membru AICT (Asociaţia internaşională a criticilor de teatru) şi al Uniunii Oamenilor de Teatru din România. Susţine cronică teatrală laRevista 22, Scena.ro, Teatrul azi. A colaborat şi la reviste de cultură precum Observator cultural şi Luceafărul. Este autoare a numeroase emisiuni şi scenarii de radio, dramatizări, traduceri, adaptări difuzate pe posturile naţionale. Clipe de teatru este cea mai recentă selecţie de cronici şi eseuri publicate de autoare în revistele culturale la care scrie curent, rostite la radio sau televiziune.

.

Ediţie bilingvă română / italiană.

CÂNTEC DE NOAPTE

din liniştea mea vin să se adape

vieţuitoarele pustiului şi nesomnul tău

şi vântul bezmetic alunecând peste ape,

şi strigătele barbarilor cu lame în oase

dansând, sub cortul nopţii, în piaţa publică

 

vin câinii de patrulă amuşinând prezentul

ca pe un trup, la ţărm de mare aruncat,

şi urbea somnolentă îşi scutură orientul

spre-apusul în derivă, peste liniştea mea

din care, lent şi statornic, vin să se adape

vieţuitoarele pustiului şi nesomnul tău.

.

***

cei care l-au cunoscut pe tatăl meu

au cunoscut un om puternic şi

curajos.

 

nu-i semăn defel.

 

îmi dau seama de asta cu cât 

trec zilele de după

moartea sa.

 

azi l-am văzut pe cel care

venise acasă să mă bată

şi tata ieşise în locul meu la poartă

şi-i arse o palmă

şi de atunci nu l-am văzut vreo două decenii,

dar azi l-am văzut din nou.

 

l-am văzut la cimitir lângă

mormântul tatălui său

nu a îndrăznit să se apropie

pentru că în spatele meu era mormântul

tatălui meu.