Eseistică

„Dacă vorbesc despre o Americă înfricoşătoare e pentru că remarc o degradare a acestei societăţi, apariţia unui separatism nu numai etnic, ci şi sexual, cauţionat de noile dogme. O limbă de lemn multiculturală, sub pretextul de a proteja anumite segmente marginale ale societăţii, nu a făcut decât să obţină efectul invers: o animozitate crescândă între grupurile sociale.“ (Edward Behr, L'Express)

Ceea ce uneşte aceste trei eseuri este prestigiul pe care îl au temele lor în viaţa noastră. Toate trei pleacă de la prezumţia că, citindu-le, am putea dobândi un profit în privinţa felului în care vom înţelege să trăim. Vom deveni poate mai „înţelegători“, mai „inteligenţi“ şi, astfel, într-o epocă a demagogiei dotate cu multiple resurse, mai greu manipulabili.

Într-o bună zi, mi-am zis că nu i-am mulţumit niciodată.

Totuşi, îi datoram lecturile mele.

Şi ce-aş fi eu, ce-aş fi fără să citesc şi, mai ales, fără să fi citit?

Erik Orsenna

„Noi spunem că sensurile originare ale cuvintelor contează, aşa cum are importanţă şi felul în care ele s-au schimbat, şi felul în care ele au fost vremuite de intemperiile confuziilor omeneşti. Nu doar «Cuvântul» ne interesează, ci şi, mai ales, cuvintele, bietele cuvinte hărţuite, tocite, păcălite, ba chiar falsificate, a căror geografie şi istorie ne determină, în bună măsură, vieţile! (Andrei Cornea)

”Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală” (Andrei Pleșu)

Pornind de la intimplari personale sau cunoscute de toata lumea, Aurora Liiceanu ne ofera o analiza subtila a mecanismelor psihicului uman, dar si a unor fenomene si comportamente tipice societatii romanesti actuale.

Ajuns în fața tribunalului Inchiziției după ce a susținut că Pamântul se învârte, Galilei e nevoit să abjure, ca să nu fie ars pe rug.

„Junimismul şi pasiunea moderaţiei propune cititorului de astăzi revizitarea unui moment intelectual esenţial pentru geneza modernităţii româneşti. Între 1864 şi 1918, Junimea a fost unul dintre grupurile cele mai influente, impunând nu doar un canon literar, ci şi o gramatică a înţelegerii societăţii. De aici, utilitatea unei priviri asupra imaginarului ideologic şi politic generat de această asociere de spirite. O asemenea examinare este cu atât mai necesară cu cât decenii de-a rândul proiectul politic junimist, ca parte a proiectului conservator românesc şi occidental, a fost supus unei logici procustiene şi reducţioniste a lecturii.” (Ioan Stanomir)

Televiziunea rămâne cel mai puternic comunicator public, deşi Internetul vine tare din urmă. La rândul lui, televizorul este obiectul în faţa căruia oamenii petrec ore întregi pe zi. Privitorul riscă, mai mult ca oricând, să se transforme într-un potato couch, o legumă bipedă înarmată cu o telecomandă. Şi nu e singurul risc – nici pe departe.

Corosiv şi doct, discursul aduce în faţa cititorului concepte esenţiale pentru morală şi politică mai mult sau mai puţin balcanice ale României interbelice. Lumina în care ne sunt prezentate tipul politic şi geniul organizator, de pildă, ne oferă atât senzatia unei glaciaţiuni temporale, cât şi pe aceea a unei familiarităţi inefabile.

Marile Cărţi, care pe cei mai mulţi dintre noi ne înspăimântă, marile drame renascentiste printre care am reuşit să ne strecurăm cu abilitate în adolescenţă, ediţiile de clasici, prăfuite, dar atât de elegante şi de neatinse pe raftul lor, toate ne fac să ne simţim vinovaţi că nu le-am frunzărit niciodată.

Cum poate găsi sufletul nostru drumul atât de anevoios spre adevărul universal al Fiinţei? Iată preocuparea marelui indolog Heinrich Zimmer în această carte pasionantă, destinată atât specialiştilor, cât şi, poate mai ales, unui public interesat de semnificaţiile vitale mai adânci închise în simbolurile mitologice şi religioase.

În 1933, invitat să ţină o conferinţă cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la moartea lui Wagner, Thomas Mann scrie eseul Pătimirile şi măreţia lui Richard Wagner, un fel de mesaj de adio transmis Germaniei, pe care, imediat după prezentarea conferinţei, avea s-o părăsească pentru totdeauna.

De blestemata „eterna reîntoarcere a asemănătorului“ mi-am dat seama cu acuitate când m-am apucat să-mi strâng articolele mai vechi şi mai noi, să le aleg, să le aşez într-o aproximativă ordine cronologică, spre a alcătui volumul de faţă.

„Violenţa, lipsurile în mijlocul bogăţiei, tirania şi cruzimea căreia îi dă naştere, prostiile grosolane ale celor puternici, indiferenţa celor avuţi, dezacordurile dintre cei inteligenţi şi bine intenţionaţi, apatia mulţimii sărmane – aceste lucruri ne vor însoţi până la capătul drumului. Prin urmare, civilizaţia va fi întotdeauna expusă riscului, şi în fiecare epocă este prudent să examinăm cu extrem de multă seriozitate ameninţările la adresa ei. Toate societăţile bune nasc duşmani a căror ostilitate combinată se poate dovedi fatală. Nu există vreo formulă uşoară de apărare, şi cea mai eficientă strategie este identificarea rapidă a forţelor maligne, dacă se ivesc. Acesta este principalul scop al cărţii de faţă.“ (Paul JOHNSON)

"Textul pe care-l scrieți trebuie să-mi dea dovada că mă iubește. Această dovadă există: este scriitura. Scriitura este acest lucru: știința desfătărilor limbajului, kamasutra sa (nu există decât un tratat al acestei științe: scriitura însăși)."

Două eseuri purtând semnătura lui Roland Barthes

Limbajul este o piele: îmi frec limbajul de celălalt. E ca şi cum aş avea cuvinte în loc de degete sau degete la varful cuvintelor. Limbajul meu tremură de dorinţă. (A vorbi îndrăgostit înseamnă a te dărui fără limite, fără dezechilibrare; înseamnă a practica un raport fără orgasm. Şi poate că există o formă literară a acestui coitus reservatus: galanteria preţioasă).

Imperiu al Semnelor? Da, dacă înţelegem prin asta că aceste semne sunt goale şi că ritualul e fără Dumnezeu.

Volum de eseuri din Seria Roland Barthes

„Discuţia domnului Steiner despre ruptura de trecutul literar tradiţional este edificatoare şi atrăgător nedogmatică. El scrie ca un om care-şi împărtăşeşte ideile, iar noţiunile lui originale, deşi nu tocmai vesele, au efectul înviorător specific gândirii superioare.“

Coeditare cu Mănăstirea „Sfânta Ana”, Rohia

Ediție îngrijită, studiu introductiv, note și referințe critice de Adrian Mureșan

Repere biobibliografice de Virgil Bulat

Analizând opera unor suprarealişti ca André Breton, Salvador Dalí, Max Ernst, René Magritte sau Gellu Naum, studiul lui Petrişor Militaru foloseşte instrumentele oferite de metodologia transdisciplinară, aşa cum este desăvârşită de fizicianul şi filosoful Basarab Nicolescu, pentru a arăta că arta suprarealistă şi ştiinţa modernă – deşi sunt percepute ca fiind două domenii ale cunoaşterii umane opuse şi, prin urmare, separate – pot intra în dialog, stimulând descoperirea unor noi perspective în ambele direcţii de cercetare.

Ediţia a III-a
 
„Cum recunoaşte, direct, Norman Manea, «cărţile mele mi-au adus necazurile, aşa că a trebuit să port o bătălie cu ei». Să mă lupt «cu ei», nu să «lupt contra lor» – nici urmă de dorinţa de a apărea eroic, nici un fel de sfidătoare îmbătare de sine. În schimb, modestia firească, pe care o arata mereu... Nu bătălia unui erou, ci a celui vulnerabil, lupta celui slab şi neeroic pentru a se susţine, îndârjit, împotriva tuturor handicapurilor, pentru a rezista degradării, pentru a rezista contra a ceea ce Norman Manea numeşte «deraierea omenescului însuşi» – nici o strădanie morală nu este în acest sens mai uimitoare.” (Philip Roth, în The New York Times Book Review)
 
„Că nimeni altul, autorul susţine o necruţătoare confruntare cu sine însuşi şi cu România, cu miturile «socialismului real», căruia îi aparţin şi mitul disidentei, şi mitul poporului îngenuncheat, stăpânit şi supravegheat de o subţire pătura de birocraţi – relaţia, adică, dintre scriitor, Putere şi «nu cu totul inocentele mase», cum spune.” (Frankfurter Allgemeine Zeitung)
 
„Spiritul creator face, până la urmă, din această carte o lectură optimistă.” (Sunday Times)

Ediţia a II-a, revăzuta şi adăugita
 
„Tratat riguros de sofistica, dar şi eseu sclipitor despre relaţia sofisticii cu manierismul, cartea demonstrează că sofismul nu este doar o simplă figura a manierismului, ci că, dimpotrivă, toate elementele constitutive ale acestuia sunt prezente deja în sofistica greacă originară. Fecunde că procedee literare în creaţia artistică, sofismele au fost evaluate multă vreme în cultura europeană drept versantul demonic al cunoaşterii, căci ele nu urmăresc adevărul, ci coruperea acestuia prin operaţii eronate, anamorfotice, în care obiectivităţii logice i se substituie subiectivismul. Simetric, manierismul a fost şi el considerat un fel de rău al creaţiei, tocmai prin distorsiunile formale ale realului. Dincolo de analizele subtile asupra efectelor estetice ale sofismelor în câteva opere literare majore, lucrarea Martei Petreu are şi aspectul unui manifest prin argumentarea extrem de convingătoare a tipologiei sofist-manieriste a creaţiei, cea care satisface disponibilitatea omului pentru varianta iraţională, subiectivă, «demonică» şi ludica a existenţei. O carte de referinţă, aşadar, singulară în cultura noastră.” (Petru Poanta)
 
Din cuprins:
Sofistica sau manierismul logic • „Respingerile sofistice” aristotelice • Sofismele de limbaj • Sofisme materiale sau din afară limbajului • Sofismele noţiunii • Sofismele judecăţii • Sofismele raţionamentelor • De la Hermes la Satan

Cărticica de faţă reuneşte diversele faţete ale acelui sum latinesc, „eu sunt“, ca ilustrare a posibilianismului (a nu se confunda cu posibilismul!, suntem avertizaţi), al cărui teoretician şi adept se declară David Eagleman: este vorba, în esenţă, despre explorarea posibilităţilor noi, ignorate până acum, şi despre atitudinea sceptică faţă de toate ideile luate de-a gata în legătură atât cu universul, cât şi cu mintea umană.

Din cuprins:
Îndrazneala de a fi banal • Umor şi mizantropie • Cărturari şi intelectuali • Elogiul gafei • Literatura politistă • De la complicat la simplu • Cui îi e frică de adevăr? • Despre căutarea (şi găsirea) absolutului • Don Juan • Conversaţia ca artă • Civilizaţia pietonului • Portretul artistului la bătrîneţe

33 de eseuri „duminicale“ agreabile şi uşor de citit, trecând cu graţie de la subiecte banale, aproape frivole, la teme grave sau dificile; de la o celebră reclamă de şampanie la extazul religios.

De la sfârșitul anului 1989 până la 22 decembrie 1990, Ioan Petru Culianu a publicat, în săptămânalul Lumea liberă romanească din New York, articole de o mare virulență critică la adresa realităților politice din România. Ele constituie partea centrală a volumului Păcatul împotriva spiritului.

Subtil şi, intelectualmente, sprinten, chibzuit şi descurcăreţ, asemenea miticului Ulise, autorul ştie de unde porneşte (invenţia politicii înaintea cetăţii, cu un război aşa cum îl duc aheii) şi unde vrea să ajungă (democraţia modernă).