Istorie & Politologie

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

ZE’EV ROSENKRANZ s-a născut în 1961 la Melbourne (Australia). A urmat cursurile Universității Ebraice din Ierusalim, unde, ulterior, a îndeplinit funcția de custode al Arhivelor „Albert Einstein”. În prezent, este editor coordonator și director adjunct al Proiectului „Documentele Einstein” din cadrul Institutului de Tehnologie California. Este autorul lucrărilor Albert through the Looking-Glass: The Personal Papers of Albert Einstein (1998), The Einstein Scrapbook (2002), Albert Einstein: privat und ganz persönlich (2004), Einstein Before Israel: Zionist Icon or Iconoclast? (2011), precum și editor al volumului intitulat The Berlin Years: Correspondence, May–December 1920, and Supplementary Correspondence, 1909–1920, apărut în 2005, în seria „The Collected Papers of Albert Einstein”.

ION POP (n. 1 iulie 1941, Mireșu Mare, jud. Maramureș). A fost profesor la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (1964-2007). A condus, ca redactor-șef și director, revista studențească de cultură „Echinox” (1969-1983). A lucrat ca asistent asociat la Universitatea Sorbonne Nouvelle Paris 3 (1973-1976), iar între anii 1990-1993 a activat ca director al Centrului Cultural Român din capitala Franței. La 26 noiembrie 2015 a fost ales membru corespondent al Academiei Române. Distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anii 1973, 1979, 1985, 2001. Premiul Academiei Române (1985). Premiul Național al Uniunii Scriitorilor din România (2012).
POEZIE: Propuneri pentru o fântână (1966), Biata mea cumințenie (1969), Gramatică târzie (1977), Soarele și uitarea (1985), Amânarea generală (1990), Descoperirea ochiului (2002), Elegii în ofensivă (2003), Litere și albine (2010), În fața mării (2011), Casa scărilor (2015), Lista de așteptare (2019).
CRITICĂ ȘI ISTORIE LITERARĂ: Avangardismul poetic românesc (1969), Poezia unei generații (1973), Nichita Stănescu – spațiul și măștile poeziei (1980), Lucian Blaga. Universul liric (1981), Lecturi fragmentare (1983), Jocul poeziei (1985), Avangarda în literatura română (1990), A scrie și a fi. Ilarie Voronca și metamorfozele poeziei (1993), Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001), Viață și texte (2001), Lucian Blaga în 10 poeme (2004), Introducere în avangarda literară românească (2007), „Echinox”. Vocile poeziei (2008), Din avangardă spre ariergardă (2010), Scara din bibliotecă (2013), Poezia românească neomodernistă (2018), Cărți la alegere, I. Poeți și poezie (2020), Existența rituală. Despre poezia lui Ioan Alexandru (2020).
PUBLICISTICĂ: Ore franceze (I, 1979; II, 2002); Interviuri. Între biografie și bibliografie (2011); Dezordinea de zi (2012).
CORESPONDENȚĂ: Ore, zile, ani de prietenie. Corespondență Ion Pop-Mircea Zaciu. 1964-2000 (2020).
A coordonat Dicționarul analitic de opere literare românești (4 vol. 1998-2003, ed. definitivă 2007). A realizat antologia Poeții revistei „Echinox” (2004), o antologie a avangardei literare românești, La réhabilitation du rêve (Paris-București, 2006), și antologia Avangarda românească (2015). Coordonator al revistei Caietele avangardei, editată de Muzeul Național al Literaturii Române din București.
TRADUCERI din Georges Poulet, Jean Starobinski, Gérard Genette, Tzvetan Todorov, Eugène Ionesco, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Paul Ricœur, Benjamin Fondane, Paul Morand.

VIRGIL MIHAIU s-a născut în 28 iunie 1951 la Cluj. În 1974 absolvă secția engleză-germană/facultativ spaniolă-portugheză la Facultatea de Litere a Universității Clujene. În perioada 1971-1983 este membru al redacției revistei de cultură Echinox. Devine membru al Uniunii Scriitorilor din România în 1981. Între 1983-1994 este redactor pentru România al revistei Jazz Forum, editată de Federația Internațională de Jazz la Varșovia. Din 1990 face parte din redacția publicației lunare Steaua, editată de U.S.R. În paralel, din 1992 e integrat în cadrul Academiei Naționale de Muzică G. Dima din Cluj. Din 1993 este membru de onoare al Asociației Criticilor de Jazz din Statele Unite (J.J.A.). În 1994 fondează Jazzographics, primul grup de jazz-poetry româno-britanic, împreună cu muzicienii Alan Tomlinson, Harry Tavitian și Corneliu Stroe. În 1996 aderă la PEN-Club România. Fondează Cursul de Estetica Jazzului la Academia Națională de Muzică din Cluj-Napoca în 1997. Din același an este membru al juriului mondial Down Beat Jazz Critics Poll și membru de onoare al Asociației Culturale Cehia-Romania din Praga. În 2001 devine primul est-european cooptat în redacția Down Beat, publicația-pivot a jazzului mondial editată la Chicago, și membru al Societății F. Scott Fitzgerald, New York. În 2002 își susține doctoratul (Magna cum laude) cu un studiu monografic despre F. Scott Fitzgerald din perspectivă interdisciplinară (conducător științific: prof. dr. Virgil Stanciu). În 2004 e cooptat în juriul ce acordă Premiul European de Jazz, patronat de guvernul Austriei. Din 2006 devine director cofondator al Institutului Cultural Român din Lisabona și ministru consilier pe lângă Ambasada României din Portugalia, funcții pe care le va exercita până în 2012. Din 2015 e cooptat ca profesor master în cadrul Centrului de cercetare a imaginarului Phantasma, al Facultății de Litere a Universității Babeș-Bolyai și i se atribuie titlul de profesor universitar asociat la Academia Națională de Muzică Gheorghe Dima. Din 2015 este director al centrului cultural brazilian Casa do Brasil și al Bibliotecii de Studii Latino-Americane, ambele funcționând sub auspiciile Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.

Teodora Vasilescu s-a născut pe 4 decembrie 1996, la Curtea de Argeș. Este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, iar în prezent este studentă la masteratele de lingvistică aplicată și comunicare interculturală. Textele ei au fost premiate la mai multe festivaluri din țară (TRADEM, Incubatorul de Condeie ș.a.m.d.) și publicate în reviste și antologii literare.

Mihai Antonescu, prozator, poet, eseist și cronicar literar, s-a născut pe data de 2 mai 1951 în Drobeta Turnu Severin. În anul 1981 s-a stabilit în București. Este membru titular al Uniunii Scriitorilor din România Filiala București-Proză din 1998. A debutat literar în anul 1977 cu povestirea Sticla de Șampanie. În volum a debutat în 1988 la Editura Ion Creangă cu romanul Cinci căpitani. În total a publicat 23 de cărți: 15 romane, 5 volume de poezie și 3 volume de eseuri, proză scurtă și cronici de întâmpinare.

Dintre cărtile publicate: Filozoful din Arind (roman), Jurnal din casa diavolului (roman), Memoria semnelor (eseuri), Viitorul în genunchi (roman), Poeme de dor și de sabie (poezie), Dalai Mi (roman), Batakanda (roman), Al treilea izvor (roman), Eșafod pentru iubire (roman), Umbra palidă a timpului (cronici), Îngerul pisicii negre (roman), Marianty (roman), Memoria trestiei (roman), În umbra cocorilor (poezie), Ca frunza și ca iarba primăverii (trilogie istorică).

Georges Bernanos (1888-1948), considerat „un monstru sacru al literaturii franceze”, a debutat ca ziarist. A participat ca voluntar la Primul Război Mondial. Primul său roman, Sub soarele lui Satan, 1926, (Tracus Arte, 2018, Polirom, 2019) constituie un succes de public și de critică. Urmează L’Imposture (1927) și La Joie (1929). În perioada în care locuiește cu familia în Insulele Baleare scrie romanele:  O crimă, 1935, (Humanitas, 2004), Jurnalul unui preot de țară, 1936, (Allfa, 1999), carte care obține Marele Premiu al Academiei Franceze, O nouă poveste cu Mouchette (1937).  În iulie 1936, atrocitățile Războiului civil din Spania îi curmă avântul romanesc. Atunci scrie Les grands Cimetières sous la lune (Marile cimitire de sub razele lunii), un pamflet foarte controversat în epocă. Se întoarce în Franța în 1937, iar în iulie 1938, indignat de neputința Europei în fața invaziei naziste, se mută în Brazilia. Înainte de a se întoarce în Franța în 1945, la chemarea Generalului De Gaulle („locul vostru este printre noi”), scrie La France contre les robots (Franța împotriva roboților). 75 de ani mai târziu, în aprilie 2020, regizorul elvețian Jean-Marie Straub îi aduce un omagiu lui Jean-Luc Godard, la aniversarea vârstei de 90 de ani, prin realizarea unui scurtmetraj inspirat din celebrul eseu, care se bucură de un real succes.

Georges Bernanos (1888-1948), considerat „un monstru sacru al literaturii franceze”, a debutat ca ziarist. A participat ca voluntar la Primul Război Mondial. Primul său roman, Sub soarele lui Satan, 1926, (Tracus Arte, 2018, Polirom, 2019) constituie un succes de public și de critică. Urmează L’Imposture (1927) și La Joie (1929). În perioada în care locuiește cu familia în Insulele Baleare scrie romanele:  O crimă, 1935, (Humanitas, 2004), Jurnalul unui preot de țară, 1936, (Allfa, 1999), carte care obține Marele Premiu al Academiei Franceze, O nouă poveste cu Mouchette (1937).  În iulie 1936, atrocitățile Războiului civil din Spania îi curmă avântul romanesc. Atunci scrie Les grands Cimetières sous la lune (Marile cimitire de sub razele lunii), un pamflet foarte controversat în epocă. Se întoarce în Franța în 1937, iar în iulie 1938, indignat de neputința Europei în fața invaziei naziste, se mută în Brazilia. Înainte de a se întoarce în Franța în 1945, la chemarea Generalului De Gaulle („locul vostru este printre noi”), scrie La France contre les robots (Franța împotriva roboților). 75 de ani mai târziu, în aprilie 2020, regizorul elvețian Jean-Marie Straub îi aduce un omagiu lui Jean-Luc Godard, la aniversarea vârstei de 90 de ani, prin realizarea unui scurtmetraj inspirat din celebrul eseu, care se bucură de un real succes.

Georges Bernanos (1888-1948), considerat „un monstru sacru al literaturii franceze”, a debutat ca ziarist. A participat ca voluntar la Primul Război Mondial. Primul său roman, Sub soarele lui Satan, 1926, (Tracus Arte, 2018, Polirom, 2019) constituie un succes de public și de critică. Urmează L’Imposture (1927) și La Joie (1929). În perioada în care locuiește cu familia în Insulele Baleare scrie romanele:  O crimă, 1935, (Humanitas, 2004), Jurnalul unui preot de țară, 1936, (Allfa, 1999), carte care obține Marele Premiu al Academiei Franceze, O nouă poveste cu Mouchette (1937).  În iulie 1936, atrocitățile Războiului civil din Spania îi curmă avântul romanesc. Atunci scrie Les grands Cimetières sous la lune (Marile cimitire de sub razele lunii), un pamflet foarte controversat în epocă. Se întoarce în Franța în 1937, iar în iulie 1938, indignat de neputința Europei în fața invaziei naziste, se mută în Brazilia. Înainte de a se întoarce în Franța în 1945, la chemarea Generalului De Gaulle („locul vostru este printre noi”), scrie La France contre les robots (Franța împotriva roboților). 75 de ani mai târziu, în aprilie 2020, regizorul elvețian Jean-Marie Straub îi aduce un omagiu lui Jean-Luc Godard, la aniversarea vârstei de 90 de ani, prin realizarea unui scurtmetraj inspirat din celebrul eseu, care se bucură de un real succes.

Nicolae Popa s-a născut pe 13 februarie 1959 în satul Buda, Călărași, R. Moldova. A absolvit Școala Poligrafică din Chișinău, Universitatea de Stat din Moldova și Seminarul de poezie al Institutului de Literatură din Moscova. A debutat editorial cu volumul de poezii Timpul probabil (1983, Ed. Literatura artistică, Chișinău). A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul de poezie Lunaticul nopții scitice (Editura Cartier, 1996). A mai obținut Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru anii 1996 (Lunaticul nopții scitice), 2003 (Careul cu raci, Ed. Cartier), 2014 (Elegiile Casei Scriitorilor, Ed. Vinea). În 2019 publică prima sa antologie de poezie, O mie de ani cu fața la soare, Editura Arc. Este autorul a două romane: Cubul de zahăr, 1991, Ed. Hyperion (retipărit în două ediții la Editurile Cartier, 2005, și Junimea, în 2017) și Avionul mirosea a pești (2103, Ed. Arc). A publicat volumul de proză Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit (Ed. Arc) și trei microromane pentru copii și adolescenți. A colaborat la revistele Orizontul, Sud-Est cultural, Literatura și arta, a fost redactor-șef al revistei Basarabia. A participat la festivaluri și simpozioane literare în România, Georgia, Ucraina, Belgia, Grecia, Kazakhstan, China, Rusia, Polonia, Bulgaria, Turcia.

Nicolae Popa s-a născut pe 13 februarie 1959 în satul Buda, Călărași, R. Moldova. A absolvit Școala Poligrafică din Chișinău, Universitatea de Stat din Moldova și Seminarul de poezie al Institutului de Literatură din Moscova. A debutat editorial cu volumul de poezii Timpul probabil (1983, Ed. Literatura artistică, Chișinău). A fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul de poezie Lunaticul nopții scitice (Editura Cartier, 1996). A mai obținut Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pentru anii 1996 (Lunaticul nopții scitice), 2003 (Careul cu raci, Ed. Cartier), 2014 (Elegiile Casei Scriitorilor, Ed. Vinea). În 2019 publică prima sa antologie de poezie, O mie de ani cu fața la soare, Editura Arc. Este autorul a două romane: Cubul de zahăr, 1991, Ed. Hyperion (retipărit în două ediții la Editurile Cartier, 2005, și Junimea, în 2017) și Avionul mirosea a pești (2103, Ed. Arc). A publicat volumul de proză Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit (Ed. Arc) și trei microromane pentru copii și adolescenți. A colaborat la revistele Orizontul, Sud-Est cultural, Literatura și arta, a fost redactor-șef al revistei Basarabia. A participat la festivaluri și simpozioane literare în România, Georgia, Ucraina, Belgia, Grecia, Kazakhstan, China, Rusia, Polonia, Bulgaria, Turcia.

Absolvent al Academiei Tehnice Militare și al Facultății de Științe Politice din București, Mihnea Rudoiu a debutat la Editura Humanitas în anul 2005 cu romanul A toi, cuando tu no estas. Au urmat romanele Micul Abelardy. Viața și opera (2007, Editura Cartea Românească), N-are momentan titlu (2009, Editura Curtea Veche) și Dear Darlin. Namor (2014, Editura Tracus Arte). A publicat articole în revistele Dilema veche și Cultura, pe platformele online Republica, Contributors și Vice, Ziare.com etc.

Regizor de teatru și scriitor, Mihai Măniuțiu a montat în teatre importante din România și străinătate, creațiile sale primind numeroase premii pentru cea mai bună regie, originalitate și cel mai bun spectacol al anului. Ca scriitor, a publicat mai multe volume de poeme, între care, la Editura Tracus Arte: Tu (2016), Avionul fantomă (2017), urmuz. 23 noiembrie 1923 (2018), precum și volume de povestiri cu tentă onirică și fantastică: Un zeu aproape muritor (1982), Istorii pe care n-am să le scriu (1998), Opiniile unui călător nedemn de încredere (2011). În anul 2015, la Humanitas, i-a apărut romanul Aventurile hingherului în Balkanya, iar în 2017, culegerea de proze Fuga cu Henri. În anul 2018, Editura Tracus Arte i-a publicat microromanul Fantome în Las Vegas, în 2019, povestirea Filip și întunericul, în 2020, cartea de poeme Bufonerii și litanii, iar în 2021, volumul de nuvele Jucându-l pe Mefisto.

JIM BAGGOTT (n. 1957) a studiat chimia la Manchester, iar în 1978 și-a obținut la Universitatea Oxford titlul de doctor în chimie fizică. Activitatea sa de cercetător s-a împletit cu cea de autor al unor cărți cu subiecte la granița dintre știință, filozofie și istoria științei, între care The Quantum Story, Farewell to Reality, The First War of Physics, The Meaning of Quantum Theory, Origins: The Scientific Story of Creation (tradusă în română la Editura Humanitas sub titlul Origini: Povestea științifică a creației), Higgs: The Invention and Discovery of the God Particle (tradusă în română la Editura Humanitas sub titlul Higgs: Inventarea și descoperirea „particulei lui Dumnezeu“). Publică în mod regulat în revistele New Scientist și Nature.

PAUL-EMANOIL BARBU este autorul unui număr important de lucrări științifice (ediții de documente, monografii, studii și articole) referitoare la o largă problematică a istoriei moderne și contemporane, abordând atât teme de interes regional, mai ales cu privire la Oltenia, cât și de interes național (revoluția de la 1848, mișcările sociale și politice postrevoluționare, războiul de independență, agricultura și alte ramuri ale economiei românești). De asemenea, a avut în atenție viața și activitatea unor oameni politici și de cultură, precum și fenomenul haiduciei la români. Cea mai rodnică activitate în domeniul cercetării științifice a fost aceea de la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolăescu-Plopșor” Craiova, unde, de la simplu cercetător, a ajuns la gradul de cercetător principal I.

Studiile și articolele au fost tipărite în periodice apărute la Editura Academiei Române, precum Revista de istorie (devenită Revista istorică), Arhivele Olteniei. Serie Nouă, Anuarul Institutului de Cercetări Socio-Umane ,,C.S. Nicolăescu-Plopșor” Craiova, cărora li se adaugă și alte publicații de specialitate (Revista Arhivelor, Muzeul Național, Analele Universității din Craiova etc.).
Printre cărțile publicate pot fi amintite: Din istoria cooperației de consum și de credit din România, vol. I (1851-1918), Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1995; vol. II (1918-1945), București, Editura Universul, 2000; Agricultura României în perioada 1864-1918, Craiova, Editura Spirit Românesc, 1996 (coautor); Haiducul Iancu Jianu. Adevăr și legendă, București, Casa de Editură și Librărie ,,Nicolae Bălcescu”, 1998; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Craiova, Editura Alma, 2010; Catagrafia județului Dolj din 1828, Craiova, Editura Universitaria, 2001 (coautor); Nică Barbu Locusteanu, Craiova, Fundația Scrisul Românesc, 2002; Acțiuni sociale și politice românești în anii 1853-1854, București, Editura Academiei, 2003; Ioan Maiorescu (1811-1864), Craiova, Editura Alma, 2003 (coautor); Revoluția de la 1848 în Oltenia, Craiova, Editura Alma, 2003; Ilie Constantinescu (1874-1960). Profesor. Cercetător. Colecționar, Craiova, Editura Alma, 2008; Ștefan Bujor între legendă și adevăr. Studiu și documente, Craiova, Editura Alma, 2011; Aspecte ale agriculturii României între anii 1921-1944, Craiova, Editura Alma, 2015; „Revoluția de la 1848 în Oltenia”, ediţia a II-a, revăzută și adăugită, Cluj-Napoca, Editura Școala Ardeleană, 2020.

GELU VLAȘIN s-a născut în localitatea Telciu, județul Bistrița-Năsăud la data de 30 august 1966. A locuit în Madrid aproape 20 de ani (2001-2020). A debutat literar în România literară nr. 16/ 1999 cu o prezentare făcută de Nicolae Manolescu, iar debutul editorial a fost cu volumul Tratat la psihiatrie (versuri), Editura Vinea, București, 1999, prefață de Nicolae Manolescu, postfață de Paul Cernat, volum premiat de Asociația Scriitorilor din București la secțiunea Debut în 1999 și nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, 1999. Este membru al Asociației Scriitorilor din Spania (ACE Escritores), Uniunii Naționale a Scriitorilor din Spania (UNEE), PEN România, Uniunea Scriitorilor din România (USR), președinte al Asociației Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania (ASARS), director al Revistei Kryton din Madrid, director al Festivalului Internațional de Poezie Diverbium, președinte al Centrului European pentru Excelență Culturală. Grupaje de poezie i-au apărut în majoritatea revistelor literare din România, iar poemele sale au fost traduse și publicate în reviste din SUA, Canada, Spania, Germania, Franța, Italia, Rusia, Maroc, Argentina, Mexic, Australia, Ungaria și Israel. Poemele lui au fost publicate în peste 30 de antologii de poezie apărute la nivel național și internațional și au fost analizate în nouă volume de critică literară. Cărțile sale au fost traduse până acum în limbile: franceză, spaniolă, engleză, germană, ita­liană și arabă. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Poezie „Trenul Poeților” – Cuenca 2014, la Festivalul Interna­țional Guillena – Sevilla, 2015, la Festivalul Internațional „Voix Vives” – Toledo, 2015, Festivalul Internațional de Poezie Ubeda / Jaen, 2016, Festivalul Internațional de Poezie „Madrid – La Nueva Paris Literaria” – 2017, 2018, 2019, Festivalul Mondial de Poezie din Madrid – NO WAR – HUG PEACE, 2019, Festivalul Internațional EXILES, 2019, Festivalul Mondial de Poezie WPI, 2019, Festivalul Internațional Febrero Poetico 2018, 2019, Festivalul Mondial de Poezie / WFP – World Festival of Poetry, 2020, Festivalul Internațional de Poezie din Medellin (Columbia), 2020. În anul 2018 și 2019 a reprezentat România la Târgul de carte din Madrid / Retiro. În 2019 și 2020 a coordonat Festivalul Internațional de Poezie Diverbium din Madrid la care au participat poeți din peste 30 de țări.

DELIA BODEA JACOB s-a născut în 2 noiembrie 1952 la Mociu, județul Cluj.
A urmat cursurile Liceului de Muzică și pe cele ale Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. După absolvire, a făcut parte, timp de zece ani, din corpul Filarmonicii din Târgu-Mureș, ca violonistă, iar în paralel a fost profesoară de vioară la Liceul de Artă din același oraș. În anul 1985, după căsătorie, a emigrat în Israel și s-a stabilit în orașul Haifa. Și-a continuat cariera muzicală în Orchestra Simfonică din Haifa, dar s-a dedicat în special învățământului, ca profesoară și șefă de catedră la Conservatorul de Muzică din Tel Aviv.
Scrie de la vârsta de nouă ani povești, povestiri, poezii, însă niciodată nu a încercat să publice nici măcar în revistele școlare. În Israel, la încurajarea lui Leon Volovici a participat la un concurs inițiat de Al. Mirodan în cadrul căruia a fost premiată și în a cărui revistă a publicat proză.

DELIA BODEA JACOB s-a născut în 2 noiembrie 1952 la Mociu, județul Cluj.
A urmat cursurile Liceului de Muzică și pe cele ale Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. După absolvire, a făcut parte, timp de zece ani, din corpul Filarmonicii din Târgu-Mureș, ca violonistă, iar în paralel a fost profesoară de vioară la Liceul de Artă din același oraș. În anul 1985, după căsătorie, a emigrat în Israel și s-a stabilit în orașul Haifa. Și-a continuat cariera muzicală în Orchestra Simfonică din Haifa, dar s-a dedicat în special învățământului, ca profesoară și șefă de catedră la Conservatorul de Muzică din Tel Aviv.
Scrie de la vârsta de nouă ani povești, povestiri, poezii, însă niciodată nu a încercat să publice nici măcar în revistele școlare. În Israel, la încurajarea lui Leon Volovici a participat la un concurs inițiat de Al. Mirodan în cadrul căruia a fost premiată și în a cărui revistă a publicat proză.

LUCIAN BOIA, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului, a Franţei şi a Germaniei. În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Volume publicate la Humanitas: Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997, 2000, 2002, 2006, 2010, 2011) Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune (1998, 2002, 2008) Două secole de mitologie naţională (1999, 2005, 2011) Mitologia ştiinţifică a comunismului (1999, 2005, 2011) Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit (1999, 2007) Pentru o istorie a imaginarului (2000, 2006) România, ţară de frontieră a Europei (2002, 2005, 2007) Mitul democraţiei (2003) Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre (2004, 2011) Jules Verne. Paradoxurile unui mit (2005) Omul şi clima. Teorii, scenarii, psihoze (2005) Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (2006) Occidentul. O interpretare istorică (2007) Napoleon III cel neiubit (2008) „Germanofilii". Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial (2009, 2010) Franţa, hegemonie sau declin? (2010) Tragedia Germaniei: 1914–1945 (2010) Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (2011) Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia (2012) Explorarea imaginară a spaţiului (2012) De ce este România altfel? (2012) Eugen Brote (1850–1912). Destinul frânt al unui luptător naţional (2013) Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine (2013) Balcic. Micul paradis al României Mari (2014) Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări (2014) Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii (2014) Suveranii României. Monarhia, o soluţie? (2014) Maria, regina României, Jurnal de rãzboi (3 vol., editor) (2014–2015) Cum s-a românizat România (2015) Mihai Eminescu, românul absolut (2015) Strania istorie a comunismului românesc (2016) Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei (2016) În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități (2017) Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac (2018) Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac (2019) Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac (2018) Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri) (2019) Românii şi Europa: O istorie surprinzătoare (2020)

„Această lucrare este despre diplomația parlamentară în acțiune într-un teritoriu în care ignoranţa duce la strategii riscante, care constituie adesea factori de tensiune. La răscruce de lumi, Republica Moldova nu trebuie să fie terenul de joacă şi de influenţă al marilor puteri. Republica Moldova este puntea de legătură între Uniunea Europeană şi Rusia, iar diplomaţia parlamentară activă desfăşurată de Josette Durrieu întăreşte dialogul menit să evite conflictele inutile.” (Jean-Pierre Raffarin, fost prim-ministru)

„Josette Durrieu şi Florent Parmentier ne-au zugrăvit, în tuşe succesive, un portret, aproape impresionist, al Republicii Moldova. 0 ţară de mărimea Belgiei, în epicentrul celor Trei Rome, o insulă de latinitate pierdută într-un ocean slav, o limbă (română), dar şi o istorie, cea a Basarabiei, prinsă între Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, între România şi URSS, între Uniunea Europeană şi Federaţia Rusă, o situaţie geografică originală pe malul râului Nistru şi în apropierea Odesei, nu în ultimul rând, o dorinţă de independenţă ce-şi are rădăcinile în sentimentul de a nu fi nici in Occident, nici în Est, ci alcătuind o punte între două părţi ale Europei." (Jean-Pierre Chev&nement, fost ministru)

„Scurt pe doi, Republica Moldova însăşi este o Europă la scară redusă ce rezumă problemele şi contradicţiile pe care Europa trebuie să le rezolve pentru ca numeroasele popoare care coexistă pe teritoriul său să trăiască împreună, în pace şi prosperitate. Lucrarea lui Josette Durrieu şi Florent Parmentier e bogată în informaţii precise şi reflecţii asupra acestor realităţi complexe. Totodată această carte se citeşte şi ca un roman de aventuri."  (Catherine Lalumiere, fost ministru şi fost secretar general al Consiliului Europei)

În linii mari, fiecare dintre imperii – fostul Imperiu Rus sau cel Sovietic, la fel ca și actuala formațiune „democratică”, – se continuă reciproc. Imperiul a fost înființat inițial din contul teritoriilor străine și al populației cotropite. Chiar și procesul ca atare era asemănător – sunt introduse trupele sub orice pretext, de exemplu, în anul 1783 Crimeea a fost cucerită astfel: din cauza supărării pentru strâmtorarea negustorilor, iar ulterior era inventată povestea justificării – despre faptul că acest teritoriu era de când lumea rusesc, apoi începea asimilarea sau deportarea populației, locuitorii rămași pe loc își pierdeau cu timpul identitatea etnică și limba, transformându-se într-un fel de accesoriu al imperiului, desemnat cu adjectivul „rus”. 

Nu contează cine a domnit în Moscovia, viitoarea țară cu denumirea grecească „Rusia”, Rurikizii sau Godunovii, Cei șapte boieri sau Romanovii – scopul era același: „adunarea pământurilor rusești”, iar cuvântul „rusești” nu indica un etnonim, ci doar faptul de a-i aparține ocupantului. Abia acum savanții recunosc cuvântul „rus” drept etnonim, dar asta oricum pare la fel de stupid ca și în cazul în care polinezienii, locuitorii din Noua Zeelandă a secolului al XVIII-lea ar fi fost numiți „britanici” în calitatea lor de locuitori ai unor colonii ale Marii Britanii. (Oleg PANFILOV)

Joseph Robinette Biden Jr. s-a născut în Scranton, Pennsylvania, la 20 noiembrie 1942, fiind primul dintre cei patru copii ai cuplului Catherine Eugenia Finnegan Biden și Joseph Robinette Biden Sr.

Absolvent al University of Delaware și al Syracuse Law School, s-a înscris în Partidul Democrat și, la numai 29 de ani, a devenit cel mai tânăr politician ales în Senatul Statelor Unite. Între 1973 și 2009 a reprezentat statul Delaware în Senat și a fost cel de-al 47-lea vicepreședinte al țării sale din 2009 până în 2017, în timpul mandatelor președintelui Barack Obama.

Deși a avut o viață marcată de tragedii personale, pierzându-și, pe rând, soția, fiica și fiul, și-a îndeplinit cu tărie de caracter și cu devotament misiunea de senator al statului Delaware timp de 36 de ani, făcând față celor mai mari provocări din istoria americană. Printre politicile pe care le-a susținut și le-a impus se numără unele de o importanță majoră pentru cetățeni, precum reglementările împotriva violenței domestice, a terorismului și a armelor de distrugere în masă sau implementarea planului de redresare economică după criza din 2008, când era vicepreședinte.

În noiembrie 2020, Joe Biden a fost ales cel de-al 46-lea președinte al Statelor Unite, asumându-și ca misiune consolidarea valorilor americane, cele care fac din SUA un lider global, și restaurarea ideii de comunitate printre cetățenii americani.

Michelle Hope și-a construit o carieră ca educator pe teme legate de sexualitate, sănătatea reproducerii și incluziune social.

A absolvit un master în dezvoltare umană și are o vastă pregătire postuniversitară în domeniul sexualității. Scrie de peste 15 ani despre sexualitate, ține cursuri, participă la o serie de evenimente și conferințe în calitate de speaker și dezvoltă programe creative de educație sexuală pentru tineri.

Michelle Hope și-a construit o carieră ca educator pe teme legate de sexualitate, sănătatea reproducerii și incluziune social.

A absolvit un master în dezvoltare umană și are o vastă pregătire postuniversitară în domeniul sexualității. Scrie de peste 15 ani despre sexualitate, ține cursuri, participă la o serie de evenimente și conferințe în calitate de speaker și dezvoltă programe creative de educație sexuală pentru tineri.

Michelle Hope și-a construit o carieră ca educator pe teme legate de sexualitate, sănătatea reproducerii și incluziune social.

A absolvit un master în dezvoltare umană și are o vastă pregătire postuniversitară în domeniul sexualității. Scrie de peste 15 ani despre sexualitate, ține cursuri, participă la o serie de evenimente și conferințe în calitate de speaker și dezvoltă programe creative de educație sexuală pentru tineri.

Michelle Hope și-a construit o carieră ca educator pe teme legate de sexualitate, sănătatea reproducerii și incluziune social.

A absolvit un master în dezvoltare umană și are o vastă pregătire postuniversitară în domeniul sexualității. Scrie de peste 15 ani despre sexualitate, ține cursuri, participă la o serie de evenimente și conferințe în calitate de speaker și dezvoltă programe creative de educație sexuală pentru tineri.